Contractele de inchiriere incheiate cu nerezidenti trebuie inregistrate la Fisc, desi legea nu impune acest lucru

Numai dupa ce autoritatile fiscale isi vor pune la punct infrastructura necesara administrarii volumului urias de informatii furnizate de catre platitorii de impozite vom putea sti daca un asemenea efort administrativ este justificat sau nu.  Deocamdata ne limitam la a aplica legea si, in consecinta, a furniza autoritatilor informatiile pe care legea ne obliga sa le furnizam.

Tocmai in aceasta ordine de idei doresc sa aduc in discutie contractele de inchiriere incheiate cu locatori nerezidenti prin prisma obligatiei (sau, dupa caz, lipsei obligatiei) de a inregistra respectivele contractele la autoritatile fiscale.

Incidente sunt in acest sens prevederile continute in Ordinul 1400/2012, care inlocuieste Ordinul 2310/2007 incepand cu 10 Octombrie 2012.  Inca de la inceput, din analiza se remarca similitudini, dar si diferente semnificative in ceea ce priveste sfera de legiferare a celor doua acte normative.

La capitolul similitudini, ambele texte vizeaza contractele avand ca obiect lucrari de constructii, montaj, activitati de supraveghere, consultanta si asistenta tehnica desfasuate de catre nerezidenti in Romania si stabilesc in sarcina beneficiarilor rezidenti obligatia de a inregistra astfel de contracte la autoritatile fiscale.

La polul opus, diferentele de reglementare privesc activitati, altele decat cele enumerate mai sus, desfasurate de nerezidenti in Romania.  Astfel, daca potrivit vechii reglementari, constituiau obiect al inregistrarii la autoritatile fiscale contractele care vizeaza „alte activitati care pot constitui sediu permanent in Romania” noile reglementari fac vorbire despre „alte servicii prestate (activitati executate) in Romania”.

Pe de o parte, modificarea introdusa este salutara prin prisma faptului ca, obligand la inregistrarea tuturor contractelor care presupun o prestatie pe teritoriul national, indiferent daca prestatia individuala se traduce sau nu prin constituirea unui sediu permanent, se pot depista situatiile in care un proiect unic, tot comercial unitar prin natura lui si posibil generator al unui sediu permanent, este divizat in mai multe contracte pe termen scurt, incercandu-se disimularea realitatii si evitarea declararii sediului permanent.

Totusi, o atare legiferare, in esenta neclara dupa cum voi arata in continuare, creeaza premisele arbitrarului interpretarii autoritatilor chemate sa aplice legea.  Concret, asa cum aratam in partea introductiva, ma refer la situatia contractelor de inchiriere incheiate cu locatori nerezidenti si avand ca obiect bunuri care sunt exploatate in Romania.

De esenta inchirierii este transmiterea folosintei bunului de la locatorul nerezident la locatarul rezident, astfel incat nu se poate afirma ca nerezidentul este in situatia de a presta servicii/executa activitati in Romania.  In schimb, bunul inchiriat serveste in mod normal numai activitatilor locatarului rezident, si nu activitatilor locatorului nerezident.  Pentru motivele aratate, in opinia autorului, contractele de inchiriere nu sunt incidente obligatiei de inregistrare la autoritatile fiscale.

In conditiile in care legislatia aplicabila nu contine insa prevederi exprese in materie de inregistrare sau, dupa caz, scutire de la obligatia de inregistrare a contractelor de inchiriere, este greu de spus care va fi interpretarea autoritatilor chemate sa aplice legea.  Aceasta pentru ca, in masura in care legea nu distinge, cine (ma refer la reprezentantii autoritatilor fiscale) si-ar permite/asuma sa distinga in favoarea platitorilor de impozite/defavoarea statului, scutind contractele de inchiriere de la obligatia de inregistrare?

In incercarea de a clarifica acest subiect, am inaintat autoritatilor fiscale doua adrese oficiale, dintre care una direct catre Ministerul Finantelor Publice, Directia Gernerala de Legislatie Cod Fiscal si Reglementari Vamale.  Din pacate, asa cum ma temeam si cum probabil va asteptati si dvs., raspunsul dumnealor stabileste fara drept de apel faptul ca astfel de contracte de inchiriere sunt incidente obligatiei de inregistrare la autoritatile fiscale.

In acest context, orice abordare prudenta nu poate viza alta conduita decat inregistrarea respectivelor contracte la autoritatile fiscale.  Totusi, prin acest material doresc sa trag un semnal de alarma cu privire la injustetea unei atare abordari, vadit contradictorie spiritului legii, in speranta ca factorii decizionali vor hotara la un moment dat sa-si adapteze punctul de vedere si/sau, posibil, sa modifice in mod corespunzator legislatia aplicabila.

Mentionez in sens edificator faptul ca „teoria” comportamentului pasiv al locatorului in contractul de inchiriere, asa cum a fost aceasta descrisa anterior si care, in mod evident, nu a fost luata la modul serios in considerare de catre autoritatile fiscale care au raspuns adreselor inaintate de noi, este sustinuta de par. (2) alin. 11 din Normele de aplicare a art. 8 Cod fiscal, care mentioneaza faptul ca sediul permanent inceteaza sa existe atunci cand locul fix de actitate detinut de nerezident este inchiriat unei alte persoane.

Or, o atare incetare a existentei sediului permanent nu poate fi decat rezultatul incetarii executarii oricarei activitati de catre nerezident la momentul la care acesta transmite folosinta bunului in virtutea contractului de inchiriere.

Cu mentiunea ca exista disponibile argumente suplimentare in sustinerea concluziei autorului, mentionand cu titlu exemplificativ faptul ca inchirierea nu reprezinta „prestare de servicii” supusa ca atare obligatiei de inregistrare, ci „redeventa” in acceptiunea art. 7 pct. 28 lit. d) Cod fiscal, necuprinsa in sfera de legiferare a reglementarilor privitoare la inregistrarea contractelor, doresc pentru moment sa ma opresc aici privind cu interes la modul in care legislatia si interpretarea acesteia vor evolua in viitor.