Creșterea artificială a impozitelor pe clădiri și terenuri: Autoritățile locale care nu respectă legea pot fi obligate să dea banii înapoi

Uneori, autoritățile locale încadrează special greșit anumite zone, pentru a “umfla” artificial prețurile proprietăților, de obicei spre beneficiul anumitor persoane. Potrivit Codului Fiscal, impozitul pentru o clădire ori un teren se stabilește pornind de la unele limite, în funcție de zonele din cadrul localității. Consiliul Local are responsabilitatea să împartă unitatea sa administrativ-teritorială (comună, oraș, municipiu) în zone, dar acest drept nu este absolut și nu poate fi exercitat în mod abuziv.

Zonele sunt indicate cu litere și pot fi maximum patru. O împărțire ideală, în funcție de acces și utilități, ar fi:

• Zona A: rețea de apă potabilă, drum asfaltat/pavat, iluminat public stradal, transport public în apropiere, rețea de telefonie fixă, rețea de termoficare sau de gaz, canalizare menajeră, dotări comerciale în apropiere
• Zona B: un număr mai redus de facilități, neapărat cele de bază (apă, gaz, canalizare, iluminat, drum public asfaltat) și acestea trebuie să se afle în apropierea centrului localității;
• Zona C: rețea de apă potabilă pe stradă, drum public de pământ, iluminat public;
• Zona D: utilități publice greu accesibile sau îndepărtate.

Pentru a se stabili suma datorată cu titlu de impozit pentru clădire și teren, Codul fiscal prevede:

• anumite limite, minimă și maximă, între care consiliul local este obligat să se încadreze;
• limitele sunt determinate în funcție de zona localității, zona A fiind cea mai scumpă și zona D fiind cea mai ieftină.

Pornind de la aceste prevederi, toate consiliile locale stabilesc, prin hotărâre, în fiecare an, zonele din localitatea lor și nivelul impozitului datorat în funcție de acestea. În baza acestei hotărâri, fiecare locuitor primește o decizie de impunere, în care este detaliat ce sumă are de plătit pentru acel an ca impozit pentru locuința sa și pentru terenurile pe care le deține.

“Lecturând textele de lege aplicabile, concluzia ce se desprinde pare a fi că fiecare consiliu local are o libertate largă de a acționa în localitatea sa, putând-o împărți după cum consideră de cuviință și trebuind doar să respecte anumite limite minime și maxime ale impozitului în funcție de acestea”, a explicat avocatul Bogdan Bârzescu. “În practică, în orașele mari, probleme nu sunt întâlnite în mod curent, fiind evident că centrul orașului sau alte zone puternic urbanizate ori dezvoltate sunt încadrate în zona A, străzile limitrofe în zona B și așa mai departe, până la zonele periferice care primesc zona D. În schimb, situația satelor și comunelor este mult mai diferită: acestea au suprafețe mici, care justifică de multe ori stabilirea doar a două zone, însă există situații în care o asemenea împărțire dă naștere unor discriminări, prin raportare la diferențele care pot exista între proprietăți”.

Au fost cazuri în care cetățenii și-au dat seama că au fost discriminați din cauza împărțirii defectuoase pe zone și au dat în judecată consiliile locale. În urma unei serii de litigii, practica a conturat aceste idei:

• chiar dacă o hotărâre de consiliu local prin care se stabilesc taxele și impozitele prevede sume ce se încadrează între limitele legale și îndeplinește toate criteriile de legalitate, instanțele pot exercita un control asupra acestora din punctul de vedere al oportunității (dreptul de apreciere al consiliului cu privire la decizia sa);
• în ipoteza în care consiliul local nu ține cont de astfel de criterii în stabilirea zonelor din localitatea sa, se realizează o încălcare a principiului echității fiscale și o discriminare nepermisă.

“Drept consecință, în situațiile în care creșterea taxelor și impozitelor pentru clădiri și terenuri s-a făcut în mod artificial, prin împărțirea localității în zone fără a se ține cont de criterii concrete, instanțele au decis anularea hotărârii de consiliu local prin care ele s-au stabilit și obligarea instituției la emiterea uneia noi, care să respecte criterii concrete de stabilire a zonelor”, a explicat Bârzescu, care ne-a dat exemplul unui sat unde toți proprietarii care au dat în judecată comuna au obținut anularea deciziilor de impunere, alături de hotărârea de consiliu local care a stabilit taxele și impozitele.

Dacă o unitate administrativ-teritorială este acționată în instanță chiar și de către o singură persoană, consecințele anulării hotărârii sale de consiliu local sunt deosebit de grave: se consideră că unitatea nu a emis vreo hotărâre prin care să stabilească impozitele pe terenuri și clădiri în acel an și este obligată să adopte una nouă, care să respecte cerințele de zonificare reală și justificat. Drept consecință, orice locuitor al localității respective poate cere restituirea sumelor achitate în acel an, urmând, eventual, a primi o nouă decizie de impunere după ce consiliul local adoptă o hotărâre nouă. "De asemenea, consiliul local nu poate rămâne în pasivitate, cât timp obligația sa de a emite o nouă hotărâre este stabilită expres de către instanță, astfel încât poate fi executat silit pentru a se conforma", a explicat avocatul Bogdan Bârzescu.