„Copiii mei nu citesc și este vina noastră, a tuturor”

Copiii mei nu citesc. Nu pentru că nu avem bani să cumpărăm cărți. Nu pentru că nu avem cărți în casă. Nu pentru că nu ne văd pe noi făcând acest lucru. Nu citesc pentru că nu găsesc bucuria din spatele acestei activități care, pentru copiii din generația mea, era o evadare plăcută din cotidian.

La fiecare sfârșit de an școlar primim de la doamna învățătoare sau de la doamna profesoară de limba română lista cu lecturile obligatorii. Conștiincioasă și cuminte le comand pe cele care ne lipsesc și sper în fiecare an, de 9 ani încoace, să fie citite măcar jumătate dintre ele. Pe măsură ce vara trece, mă bucur dacă cei doi copii ai mei reușesc să parcurgă măcar una dintre cărți.

Probabil că am greșit noi pe undeva. Deși, cel puțin un adult din casă își dedică în mod constant timp lecturii, copiii nu au preluat acest model. Când erau mici—în școala primară, aveau normă de citit un anumit număr de pagini zilnic, după care discutam despre ce se povestea acolo. Când erau și mai mici—înainte să învețe să citească—le citeam noi, zilnic, și erau fascinați. Părea un început bun și un context favorabil, însă timpul a dovedit că nu este suficient.

Nu sunt doar eu în situația asta. Majoritatea părinților cu care vorbesc se plâng de acest lucru. Evident, acest lucru nu înseamnă că nu citesc nicio carte, ci că nu parcurg atât de multă literatură cât o făceam noi în copilărie. Probabil că și așteptările noastre sunt prea mari, raportate la dinamica vieții pe care o au copiii noștri.

Nu dispozitivele sunt de vină

O perioadă am dat vina pe telefon, laptop, televizor și alte dispozitive ce le mai avem prin casă. Dar și în lipsa lor, copiii mei au preferat să facă orice altceva decât să citească. Au făcut curățenie, s-au apucat de gătit, au făcut tot felul de proiecte do it yourself, s-au jucat cu pisicile sau au stat pur și simplu fără să facă nimic.

Autoarea de cărți Katherine Marsh se plânge într-un editorial în publicația The Atlantic de aceeași problemă și constată că nu ecranele sunt de vină. Ea spune că mai degrabă sistemul de învățământ și modul în care sunt structurate manualele de literatură ar putea fi problema. În sistemul american, o operă literară se studiază de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, ceea ce face ca elevul să nu mai aibă plăcerea de a descoperi ceea ce se întâmplă cu personajele și ajunge prea greu la final.

Analizăm prea mult, înțelegem prea puțin

Un alt aspect pe care îl întâlnim și la noi este timpul foarte lung petrecut pentru analiza unui text literar. ”Citirea critică este o abilitate importantă, în special pentru o generație bombardată cu informații, multe dintre acestea fiind nesigure sau înșelătoare. Dar această concentrare excesivă asupra analizei vine cu un preț mare: dragostea pentru cărți și povești se pierde”, crede Katherine Marsh.

Explicația ei se aplică foarte bine și în școala românească. Încă din clasele foarte mici, copiii încep la modul foarte rigid să discute despre ”ce a vrut să spună autorul?”. Sunt alese de cele mai multe ori opere greoaie. Evident, este nevoie de discuții pe marginea textului. Dar poate ar trebui schimbat modul în care sunt făcute acestea pentru a le trezi interesul și curiozitatea copiilor.

Așa cum menționează și autoarea, orele de curs sunt scurte, ceea ce nu lasă timp pentru citit efectiv cu voce tare a textelor. Orele de lectură nu mai există. În unele școli, s-au transformat în ore opționale, dar nu toți copiii au această șansă.

Preferatele lor, cărțile din afara programei

Copiii mei au citit cu plăcere cărți în afara programei școlare atunci când au făcut-o. Au fost recomandări de la prieteni sau din reclame de pe rețelele de socializare. Niciun fragment dintr-o operă din manualele de română nu le-a stârnit curiozitatea să o citească cap-coadă dacă nu a fost obligatoriu sau dacă nu am insistat noi.

Nu este cazul copiilor mei, dar nu trebuie să uităm că în România nici prețul cărților nu ajută prea mult la apetitul pentru lectură. Nici infrastructura bibliotecilor nu este un aliat. Nici măcar cele școlare nu te îmbie la citit acolo unde ele există. La noi la școală, biblioteca a devenit și cancelarie, pentru că nu au fost suficiente spații pentru noile clase înființate.

Copiii mei nu citesc. Sper că va veni o vreme în care vor descoperi această plăcere a copilăriei mele. Dacă nu, vom continua să îi educăm folosindu-ne de călătorii și muzee, de audiobook-uri, de filme, de documentare, de teatru.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.