Recentele modificari aduse Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie au readus in atentia opiniei publice unul dintre subiectele care au facut istorie la mijlocul anilor ’90: creditele neperformante. Aceste modificari legislative au vizat dezincriminarea, prin Legea nr. 69/2007 privind modificarea lit. b) si c) ale art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, a faptei persoanelor care acordau credite cu incalcarea legii sau a normelor de creditare ori nu urmareau, conform legii sau normelor de creditare, ca destinatiile contractate ale creditelor sau subventiilor sa fie respectate sau nu urmareau recuperarea creditelor restante, daca faptele erau savarsite in scopul obtinerii, pentru sine sau pentru altul, de bani, de bunuri sau alte foloase necuvenite.
Daca privim lucrurile din perspectiva dreptului penal, acestea sunt, sau mai bine zis par a fi simple, fiind vorba despre o dezincriminare tacita a faptei de a acorda credite cu incalcarea legii sau a normelor de creditare, dezincriminare de care par sa profite deopotriva clientii fostelor, actualei sau viitoarelor guvernari.
Din punct de vedere fiscal - si mai ales al relatiilor referitoare la formarea bugetului de stat -, lucrurile devin deja foarte complicate, fiind, in opinia noastra, un exemplu clasic de neconcordanta intre diversele politici sectoriale ale statului. Afirmatia nu este hazardata si ea are in vedere faptul ca legiuitorul a scapat din vedere cel putin doua dintre posibilele efecte extrapenale ale interventiei sale, referindu-ne in primul rand la scaderea impozitului pe profit, care urmeaza a fi platit de institutiile de credit la bugetul de stat, cu consecinta diminuarii unei surse foarte importante de alimentare a bugetului de stat, dar si la cresterea expunerii acestor institutii la riscul de credit.
Provizionarea riscului Pentru a analiza primul efect posibil a fi resimtit ca urmare a aparitiei Legii nr. 69/2007, si anume diminuarea impozitului pe profitul care urmeaza a fi platit la bugetul de stat de institutiile de credit, cu consecinta pierderii unei surse foarte importante de alimentare a acestuia, trebuie sa pornim de la deductibilitatea fiscala a provizioanelor specifice de risc de credit constituite de institutiile de credit.
Conform Codului Fiscal, profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. Tot Codul Fiscal include provizioanele specifice constituite de institutiile de credit in categoria cheltuielilor deductibile, cu conditia respectarii legilor de organizare si functionare.
In normele BNR, provizioanele specifice de risc de credit sunt definite ca provizioanele constituite de banci in scopul acoperirii unor pierderi potentiale din credite si plasamente. Constituirea acestor provizioane are loc prin crearea si includerea pe cheltuieli a sumei reprezentand nivelul necesarului de provizioane specifice de risc. Altfel spus, aceste provizioane reprezinta sume de bani capitalizate scriptic de institutiile de credit, cu scopul de a acoperi prejudiciul generat de nerambursarea sau rambursarea cu intarziere a sumelor datorate de imprumutati.
Dupa cum am aratat, provizioanele sunt considerate, daca sunt constituite conform legilor de infiintare, cheltuieli deductibile fiscal, care micsoreaza masa impozabila la care urmeaza a se aplica cota de impozit pe profit.
Ideea de baza de la care trebuie sa porneasca orice analiza a materiei se refera la libertatea absoluta de decizie a institutiilor de credit in privinta constituirii provizioanelor de risc, cu respectarea doar a limitelor legale privind nivelul constituirii acestora si a regulilor stabilite prin propriile norme de creditare. Procedura impusa de normele legale in vigoare pentru constituirea provizioanelor cunoaste mai multe etape, debutand cu clasificarea tipului de credit ce urmeaza a fi acordat, continuand cu incadrarea garantiilor aduse de beneficiarul unui credit in categoria de risc corespunzatoare, apoi determinarea bazei de calcul la care se aplica coeficientul de provizionare (ca diferenta intre expunerea neta - soldul creditelor si valoa-rea ponderata a garantiilor), finalizandu-se cu aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul, coeficient care este de 0% pentru creditele standard, 5% pentru creditele in observatie, 20% pentru creditele substandard, 50% pentru creditele indoielnice si 100% pentru creditele pierdere.
Dupa cum se poate observa, in cadrul procedurii de provizionare a riscului de credit exista doua elemente care pot determina cresterea cuantumului provizioanelor si implicit scaderea masei impozabile, deci si a impozitului pe profit datorat statului, care sunt lasate oarecum la aprecierea institutiilor de credit, si anume: clasificarea creditelor si aprecierea valorii efective a garantiilor puse la dispozitie de beneficiarul creditelor.
In privinta primului element aratat mai sus, creditele pot fi clasificate in urmatoarele categorii: standard, in observatie, substandard, indoielnic si pierdere, iar operatiunea de clasificare se realizeaza prin aplicarea simultana a urmatoarelor criterii: serviciul datoriei, performanta financiara si initierea de proceduri judiciare.
In cazul celui de-al doilea element, garantiile care vor putea fi luate in considerare de institutiile de credit nu sunt prevazute limitativ in reglementarile BNR, acestea putand stabili prin norme interne propriile tipuri sau categorii de garantii acceptate.
Frauda legala
In conditiile in care acordarea de credite cu incalcarea legii si a normelor de creditare nu mai constituie infractiune, iar institutiile de credit se bucura de o serie de parghii proprii hotaratoare in privinta acordarii acestora, din simpla analiza a mecanismului provizionarii riscului de credit expus succint mai sus rezulta clar ca acordarea de credite „mai putin performante“ poate constitui pentru institutiile de credit si o metoda legala de a-si majora cheltuielile deductibile, implicit de a-si micsora baza impozabila si deci de a plati impozit pe profit mai mic catre bugetul de stat, fenomen care in literatura de specialitate este intalnit sub numele de evaziune fiscala legala sau frauda fiscala.
Mai mult, deductibilitatea fiscala integrala a provizioanelor de risc consacra un caz aproape unic in sistemul de drept financiar romanesc al triumfului interesului individului (in cazul de fata institutia de credit), care isi vede realizat interesul prin scaderea impozitului pe profit ca urmare a constituirii provizioanelor de risc in dauna interesului public al alimentarii bugetului de stat, din taxe si impozite, cu sumele de bani necesare indeplinirii menirii sociale, economice si culturale a statului. Argumentele pe care se intemeiaza aceasta teza, referitoare la cresterea puterii financiare a institutiilor de credit, pentru a putea face fata situatiei create de credite neperformante, ocrotind astfel in final deponentul (care, in caz de faliment, ar primi doar suma stabilita de Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar, respectiv echivalentul in lei a sumei de 20.000 euro) este falsa, intrucat respectarea stricta a cadrului legal si a propriilor norme de creditare ar exclude posibilitatea acordarii unor astfel de credite, iar nivelul garantiilor solicitate asigura oricum, in cvasimajoritatea cazurilor, recuperarea in totalitate a creantelor institutiilor de credit.
Dispare teama de raspundere
Cel de-al doilea dintre aceste efecte, respectiv cresterea expunerii institutiilor de credit, se datoreaza disparitiei unui factor subiectiv, prohibitiv, de ordin psihologic: teama de raspundere in fata legii penale a persoanelor din cadrul institutiilor de credit care detin atributii de serviciu directe in legatura cu acordarea, cu urmarirea derularii sau cu recuperarea, in caz de neplata, a creditelor acordate. Din acest punct de vedere, perioada imediat urmatoare se va caracteriza printr-o stare de destindere, prin crearea unui climat de confort psihic datorat, in special, impunitatii in fata legii penale, dar care, daca nu este controlat la timp printr-o interventie de natura legislativa, se poate transforma treptat in exact opusul a ce s-a dorit, adica intr-o stare de... neglijenta, mai mult sau mai putin constienta.
Desigur, nici situatia existenta inainte de aparitia Legii nr. 69/2007 nu era una fireasca, cand diferite persoane din conducerea institutiilor de credit erau chemate in fata unor organe de urmarire penala extrem de pretentioase ca Directia Nationala Anticoruptie, pentru a raspunde unor acuzatii extrem de severe referitoare la incheierea, derularea sau imposibilitatea de executare silita a unor contracte de credit, pentru ca genera tensiune in cadrul sistemului bancar, in conditiile in care acesta nu se poate dezvolta decat intr-un climat de liniste si securitate.
Criticile ce pot fi aduse acestui rationament se refera in primul rand la faptul ca temerile mai sus prezentate sunt nefondate cata vreme regulile jocului au fost de mult stabilite, Banca Nationala edictand norme destinate sa asigure supravegherea solvabilitatii si expunerilor mari ale institutiilor de credit, constituirea si utilizarea provizioanelor specifice de risc sau functionarea Centralei Riscurilor Bancare.
Indiferent de pozitia pro sau contra adoptata, o interventie de natura legislativa este bine-venita, indiferent ca ea va fi a Parlamentului, a Guvernului sau a BNR, intrucat, pe de o parte, falimentele rasunatoare petrecute la mijlocul anilor ’90 nu vor fi usor uitate, in special din cauza unor costuri sociale uriase, iar pe de alta parte istoria se poate oricand repeta, indiferent daca suntem pregatiti sa acceptam sau nu.
BOGDAN IACOB, partner, Sova&Partners
Comentarii articol (0)