*) Republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

Legea nr. 287/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 şi

rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011.

**) Dispoziţiile de punere în aplicare a titlului preliminar sunt cuprinse în art. 8 din Legea nr. 71/2011.

TITLUL PRELIMINAR

CAPITOLUL I

Art. 1. - (1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale

ale dreptului.

(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,

dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea

dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care

legea trimite în mod expres la acestea.

(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute

ca izvoare de drept.

(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.

Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate

în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.

(6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile

profesionale.

Art. 2. - (1) Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi

nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.

(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul

comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Art. 3. - (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti,

precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una

sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,

administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă

are sau nu un scop lucrativ.

Art. 4. - (1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind

drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu

Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la

care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate

reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine

dispoziţii mai favorabile.

Art. 5. - În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii

Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

CAPITOLUL II

Art. 6. - (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are

putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte

de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute

de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data

intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate

valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.

(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în

vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,

produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute

după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale

situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi

capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere,

din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de

vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Art. 7. - (1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale

se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.

(2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile

administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială.

Art. 8. - În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea

legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat

cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod.

CAPITOLUL III

Art. 9. - (1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi

interpretarea ei oficială.

(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

(3) Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul

dedus judecăţii.

Art. 10. - Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul

unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres

şi limitativ prevăzute de lege.

Art. 11. - Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la

legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.

Art. 12. - (1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede

în mod expres altfel.

(2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.

Art. 13. - Renunţarea la un drept nu se prezumă.

Art. 14. - (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite

drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea

publică şi bunele moravuri.

(2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.

Art. 15. - Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe

altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Art. 16. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai

pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.

(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie

urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă

posibilitatea producerii acestui rezultat.

(3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale,

dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul

faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu

o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi

manifestat-o faţă de propriile interese.

(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea

sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.

Art. 17. - (1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât

are el însuşi.

(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a

considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa

judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în

această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi

valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.

(3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi

nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

CAPITOLUL IV

Art. 18. - (1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea

persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte

raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege.

(2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii

Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod şi arhivă, prin registrul

comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.

Art. 19. - (1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.

(2) Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar

dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu.

(3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de

publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a

împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise.

(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus

publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.

Art. 20. - (1) Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum

şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea

prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice.

(2) Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile,

actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline,

chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin

lege se dispune altfel.

(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate.

Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce

efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bună-credinţă.

(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care

prin lege se dispune altfel.

Art. 21. - (1) Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se

prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.

(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.

Art. 22. - (1) Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu

era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte

raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se

dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.

(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de

publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv

de terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus

publicităţii.

(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau

raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane decât terţul

care, în fapt, le-a cunoscut.

Art. 23. - Dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în acelaşi

timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu

este acoperită de îndeplinirea alteia.

Art. 24. - Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condiţiile legii,

să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie

juridică şi să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea.

CARTEA I

TITLUL I

Art. 25. - (1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.

(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii

civile.

(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile

cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.

Art. 26. ­ Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile

şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege.

Art. 27. - (1) Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu

cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile.

(2) Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine.

Art. 28. - (1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.

(2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute

de lege, capacitate de exerciţiu.

Art. 29. - (1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în

tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres

prevăzute de lege.

(2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la

capacitatea de exerciţiu.

Art. 30. - Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta,

sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică,

sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea

socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă

asupra capacităţii civile.

Art. 31. - (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui

patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin

acesteia.

(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile

şi condiţiile prevăzute de lege.

(3) Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite

potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii

autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.

Art. 32. - (1) În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor

dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu

respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor

asupra fiecărei mase patrimoniale.

(2) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o

masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.

Art. 33. - (1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual

a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea

condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul măririi sau

micşorării patrimoniului profesional individual.

(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu

dispoziţiile art. 1.941-1.948, dacă prin lege nu se dispune altfel.

*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii I sunt cuprinse în art. 13-19 din Legea nr. 71/2011.

TITLUL II

CAPITOLUL I

Art. 34. - Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi

şi obligaţii civile.

Art. 35. - Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează

odată cu moartea acesteia.

Art. 36. - Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai

dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt

aplicabile.

Art. 37. - Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură

acte juridice civile.

Art. 38. - (1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana

devine majoră.

(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Art. 39. - (1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.

(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la

încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

Art. 40. - Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului

care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi

ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul

consiliului de familie.

Art. 41. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu

restrânsă.

(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de

către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile

prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea

poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.

(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur

acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de

dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

Art. 42. - (1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile

artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a

tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.

(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile

izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.

Art. 43. - (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

b) interzisul judecătoresc.

(2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în

numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia

singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de

dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul

încheierii lor.

(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul

său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar

permite acest lucru.

Art. 44. - (1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la

art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă,

atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără

dovedirea unui prejudiciu.

(2) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă

poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa

rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.

Art. 45. - Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de

capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură

anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii

induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar

constitui o sancţiune civilă adecvată.

Art. 46. - (1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui

pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.

(2) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care

a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.

(3) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară

potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare.

Art. 47. - Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat.

Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplică în mod corespunzător.

Art. 48. - Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul

minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea

tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără

respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul

minorităţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi

1.264.

Art. 49. - (1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat

din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea

oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor

informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate

stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în

care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili

nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

Art. 50. - (1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile,

cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de

război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune

decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării

în care a avut loc dispariţia.

(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate

fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).

(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit

sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se

aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.

Art. 51. - Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor

Codului de procedură civilă.

Art. 52. - (1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care

hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu

arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră

a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat

din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50,

după caz.

(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor

alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să

fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de

rectificare.

Art. 53. - Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre

declarativă de moarte rămasă definitivă.

Art. 54. - (1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea

hotărârii prin care s-a declarat moartea.

(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de

moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă,

restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este

obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte

funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana

declarată moartă este în viaţă.

Art. 55. - Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii

declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui

declarat mort.

Art. 56. - Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care

reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost

făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces,

cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana

declarată moartă este în viaţă.

Art. 57. - Moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată

decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia bunurilor şi

dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.

CAPITOLUL II

Art. 58. - (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică

şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte

asemenea drepturi recunoscute de lege.

(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.

Art. 59. - Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum

şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.

Art. 60. - Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă

drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Art. 61. - (1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane

sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.

(2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al

societăţii sau al ştiinţei.

Art. 62. - (1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.

(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei

persoanelor.

Art. 63. - (1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice

având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc

prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.

(2) Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane

genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni

umani în scopuri de cercetare.

(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă

pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave

legate de sexul acestuia.

Art. 64. - (1) Corpul uman este inviolabil.

(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce

atingere integrităţii fiinţei umane decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ

prevăzute de lege.

Art. 65. - (1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi

întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile

legii.

(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi

efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în

scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

Art. 66. - Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului

uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia

cazurilor expres prevăzute de lege.

Art. 67. - Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor,

tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică

decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Art. 68. - (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine

umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de

lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost

informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate

reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.

(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la

minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza

unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în

afara cazurilor expres prevăzute de lege.

Art. 69. - La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate măsurile

necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă

integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute

la art. 252-256, a daunelor materiale şi morale suferite.

Art. 70. - (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele

prevăzute la art. 75.

Art. 71. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de

familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori

fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei,

manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa

privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute

la art. 75.

Art. 72. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără

consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Art. 73. - (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice

reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz,

utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

Art. 74. - Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri

aduse vieţii private:

a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui

obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace

tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu

privat, fără acordul acesteia;

d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul

celui care îl ocupă în mod legal;

e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile

prevăzute expres de lege;

f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale

privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament

în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind

starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în

legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul

persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei

sau al persoanelor îndreptăţite;

h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă

persoană;

i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente

personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de

telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei

căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

Art. 75. - (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune

atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale

privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu

respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu

constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 76. - Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune

la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că

îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru

utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

Art. 77. - Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate

sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de legea

specială.

Art. 78. - Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa,

precum şi cu privire la corpul său.

Art. 79. - Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi

imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.

Art. 80. - (1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate

dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de

exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi

consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.

(2) În lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine,

voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea

grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului

comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază

teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ţine seama de apartenenţa

confesională a persoanei decedate.

Art. 81. - Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau

ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de

lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa

acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul

supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală

până la al patrulea grad inclusiv.

CAPITOLUL III

Art. 82. - Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.

Art. 83. - Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.

Art. 84. - (1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi

modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de

naştere. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor

indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele

moravuri ori interesele copilului, după caz.

(3) Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi,

precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea

acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia

primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în

a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în

condiţiile legii speciale.

Art. 85. - Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale

administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.

Art. 86. - (1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în

mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor

anume prevăzute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în

acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când

deţine mai multe locuinţe.

Art. 87. - Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor

sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

Art. 88. - Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Art. 89. - (1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea

dispoziţiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care

ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa

principală.

(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele

administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în

lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

Art. 90. - (1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul

ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se

găseşte.

Art. 91. - (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în

cartea de identitate.

(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii,

stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor

persoane.

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost

cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Art. 92. - (1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de

exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi

la care el locuieşte în mod statornic.

(2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va

avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil,

dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are

domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.

(3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la

bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De

asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă

ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub

interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal.

Art. 93. - Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi

şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la

instituţia, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.

Art. 94. - În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a

dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să

îl reprezinte.

Art. 95. - Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor

succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la curator, în măsura în care

acesta este îndreptăţit să îi reprezinte.

Art. 96. - Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei

întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau

urmează a se executa în acel loc.

Art. 97. - (1) Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea

exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act.

(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.

Art. 98. - Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi

societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.

Art. 99. - (1) Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces

întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare

civilă eliberate pe baza acestora.

(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada, până la înscrierea

în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă

şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.

(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este

opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit

contrariul.

(4) Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei

persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin

care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la

data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.

Art. 100. - (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a

menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti definitive.

(2) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea

acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului

de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.

(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare

sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de

modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau

modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei

asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă

hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea

unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile

oricărei persoane până la proba contrară.

Art. 101. - Anularea, completarea, modificarea şi rectificarea unui act de stare

civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească

rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin

menţiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea

judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa

care s-a pronunţat ultima asupra fondului.

Art. 102. - Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod

public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale,

sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în

care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei

calităţi.

Art. 103. - Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin

orice mijloace de probă, dacă:

a) nu au existat registre de stare civilă;

b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;

c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a

extrasului de pe actul de stare civilă;

d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

TITLUL III

CAPITOLUL I

Art. 104. - (1) Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în

interesul acesteia.

(2) La luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se ţină seama de posibilitatea

persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la

persoana şi bunurile sale.

Art. 105. - Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi

capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să

îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.

Art. 106. - (1) Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei,

prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume

prevăzute de lege.

(2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecătorească sau prin

instituirea curatelei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

Art. 107. - (1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei

fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii,

(2) În toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri.

Art. 108. - (1) Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore,

desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de către consiliul de

familie, ca organ consultativ.

(2) Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la

cererea persoanelor interesate.

(3) În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi

exercitate de către instanţa de tutelă.

Art. 109. - Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă are loc numai în cazurile şi

condiţiile prevăzute de lege.

CAPITOLUL II

Art. 110. - Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz,

decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat

pedeapsa

penală

a

interzicerii

drepturilor

părinteşti,

puşi

sub

interdicţie

judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care,

la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei

tutele.

Art. 111. - Au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de

îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă:

a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în

care locuieşte minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi

notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii

drepturilor părinteşti;

d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă

persoană.

Art. 112. ­- (1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă

nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.

(2) În cazul în care în situaţia prevăzută la art. 110 se află mai mulţi minori care sunt

fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.

Art. 113. - (1) Nu poate fi tutore:

a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;

b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi

tutore;

c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin

hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o

instanţă judecătorească;

d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;

e) cel aflat în stare de insolvabilitate;

f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea

îndeplini sarcina tutelei;

g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care

exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

(2) Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită

în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeaşi procedură ca şi la

numirea lui.

Art. 114. - (1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de

mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care

urmează a fi numită tutore al copiilor săi.

(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din

drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este lipsită de efecte.

(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de

către părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.

(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se

va înscrie în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.

(5) Notarul public sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice la

registrele prevăzute la alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost

revocată.

Art. 115. - În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără

vreo preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare

să îndeplinească sarcinile tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de

tutelă va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale

necesare dezvoltării armonioase a minorului.

Art. 116. - (1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate

fi înlăturat de către instanţă fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre

cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi

periclitate.

(2) În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în

exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă, după încetarea

împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la

deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu.

(3) După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa

ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile

tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile art. 118.

Art. 117. - La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate

hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanţii reale

sau personale, dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea

stabileşte potrivit cu împrejurările felul şi întinderea garanţiilor.

Art. 118. - În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate

ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al

familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz,

de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile

morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.

Art. 119. - (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de

tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea

tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza

numirea decât pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de

familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul

instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.

(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de

numire.

(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele

minorului, putând chiar să numească un curator special.

Art. 120. - (1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.

(2) Poate refuza continuarea tutelei:

a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;

b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;

c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;

d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a

depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive

întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

Art. 121. - Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine

în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează

instanţei de tutelă, care va hotărî de urgenţă. Până la soluţionarea cererii sale de

înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuţiilor.

Art. 122. - (1) Tutela este o sarcină personală.

(2) Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate,

ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca

administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit

legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.

Art. 123. - (1) Tutela este o sarcină gratuită.

(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor

tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul

consiliului de familie, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de

starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile

produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va

putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.

Art. 124. - (1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul

în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la

persoana şi bunurile minorului.

(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz,

prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de

familie.

Art. 125. - (1) Instanţa de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din

3 rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia

minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături

de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.

(2) Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.

(3) În aceleaşi condiţii, instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.

(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.

Art. 126. - Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), art. 121 şi 147

se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului de familie.

Art. 127. - În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de familie

nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere

o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar

fi necesară completarea.

Art. 128. - (1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care

îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către

instanţa de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta

de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre

situaţia minorului.

(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.

Art. 129. - (1) Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data

întrunirii de către tutore, din propria iniţiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii

acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanţei de tutelă. Cu

acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai

devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate

cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea

convocării.

(2) Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în actul de

convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de

persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste persoane nu sunt

desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii

se pot reprezenta reciproc.

(3) Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului. În cazul în care

convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de tutelă, şedinţa se ţine la sediul

acesteia.

Art. 130. - (1) Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui

sau a instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele

consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi, consiliul

fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.

(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat,

dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru

special constituit, care se ţine de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest

scop de instanţa de tutelă.

(4) Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea

actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispoziţiile

art. 155 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 131. - Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile

formulate potrivit prezentului cod instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod

definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.

Art. 132. - Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui nou

consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului

de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita

singur tutela.

Art. 133. - Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte

persoana, cât şi bunurile acestuia.

Art. 134. - (1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.

(2) El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică

şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu

aptitudinile lui.

Art. 135. - (1) În cazul în care tutori sunt 2 soţi, aceştia răspund împreună pentru

exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile

în mod corespunzător.

(2) În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu,

va înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.

Art. 136. - Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul

consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.

Art. 137. - (1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea

instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul să

aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz,

instanţa de tutelă va fi de îndată încunoştinţată de tutore.

Art. 138. - (1) Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care

nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de

acesta decât cu încuviinţarea instanţei de tutelă.

(2) Instanţa de tutelă nu poate, împotriva voinţei minorului care a împlinit vârsta de

14 ani, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul

o primea la data instituirii tutelei.

Art. 139. - Instanţa de tutelă nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă

acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 140. - (1) După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor

consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelă va verifica la faţa locului toate

bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanţei de tutelă.

Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la

numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.

(2) Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să

declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele,

datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate

în procesul-verbal de inventariere.

(3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau

pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le declare,

sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de familie

nu declară datoriile pe care le au faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare, pot

fi îndepărtaţi din funcţie.

(4) Creanţele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii

consiliului de familie, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile acestora pot fi

plătite voluntar numai cu autorizarea instanţei de tutelă.

Art. 141. - Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele

minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.

Art. 142. - (1) Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile

minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de administrator însărcinat cu

simpla administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea a III-a

aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se

dispune altfel.

(2) Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit decât

dacă testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de

curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, după caz, numit de către

instanţa de tutelă.

Art. 143. - Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice,

dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani.

Art. 144. - (1) Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să

garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială

a minorului.

(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de

tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini

reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum

şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.

(3) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt

anulabile. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de

consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror,

din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă.

(4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi

fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori

deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.

Art. 145. - (1) Instanţa de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul

răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.

(2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul,

condiţiile de încheiere a actului.

(3) În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul

părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod.

(4) În toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica tutorelui modul în care se

întrebuinţează sumele de bani obţinute.

Art. 146. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu

încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului.

(2) Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl

încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea

instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea

acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.

(3) Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui

materiale, şi nici să garanteze obligaţia altuia.

(4) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) sunt anulabile, dispoziţiile

art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Art. 147. - (1) Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte

juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe

de o parte, şi minor, pe de altă parte.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate

cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra

acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz.

Art. 148. - (1) Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru

întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit

împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoştinţă, de

îndată, instanţei de tutelă.

(2) Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor

sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt

îndestulătoare, instanţa de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul

părţilor sau prin licitaţie publică.

(3) Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu

vor fi vândute decât în mod excepţional.

(4) Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt

obligate prin lege să îi acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientă, minorul are

dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legii.

Art. 149. - (1) Sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale

administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele

minorului, la o instituţie de credit indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult

5 zile de la data încasării lor.

(2) Tutorele poate dispune de aceste sume şi instrumente financiare numai cu

autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă, cu excepţia operaţiunilor prevăzute la

alin. (3).

(3) Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani şi

instrumentele financiare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului,

a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacă ar fi obţinut autorizarea instanţei de

tutelă.

(4) Tutorele poate depune la o instituţie de credit şi sumele necesare întreţinerii,

tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore,

fără autorizarea instanţei de tutelă.

Art. 150. - (1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care

nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi

un curator special.

(2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat

să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui

acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special.

(3) Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la

cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator

special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă.

Art. 151. - (1) Instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra

modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la

minor şi bunurile acestuia.

(2) În îndeplinirea activităţii de control, instanţa de tutelă va putea cere colaborarea

autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru

protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după caz.

Art. 152. - (1) Tutorele este dator să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de

seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea

bunurilor acestuia.

(2) Darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30 de zile de

la sfârşitul anului calendaristic.

(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să

autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă

pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani.

(4) În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanţei

de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum

şi despre administrarea bunurilor acestuia.

Art. 153. - Instanţa de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului

şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi,

dacă sunt corect întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.

Art. 154. - Dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană

care ar fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.

Art. 155. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare

membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la

instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

(2) Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de către

instanţa de tutelă, cu citarea părţilor şi a membrilor consiliului de familie. Minorul care

a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanţa de tutelă consideră că este

necesar.

Art. 156. - (1) Tutela încetează în cazul în care nu se mai menţine situaţia care

a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.

(2) Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la

sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.

Art. 157. - (1) În cazul morţii tutorelui, moştenitorii săi sau orice altă persoană

dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndată, instanţa de tutelă.

(2) Până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă

sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre

ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.

(3) Dacă moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelă se poate face de

orice persoană interesată, precum şi de cele prevăzute la art. 111. În acest caz,

moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanţa de tutelă va numi de

urgenţă un curator special, care poate fi executorul testamentar.

Art. 158. - În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă

săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore,

precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina.

Art. 159. - Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevăzute

la art. 157 şi 158, instanţa de tutelă poate numi un curator special.

Art. 160. - (1) La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz,

moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte

instanţei de tutelă o dare de seamă generală. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz

de îndepărtare de la tutelă.

(2) Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă

generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor

moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data

acceptării moştenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă. În

cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea

de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanţa de

tutelă, în termenul stabilit de aceasta.

(3) Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situaţiile veniturilor şi

cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se află

procesele minorului.

(4) Instanţa de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă

generală, potrivit dispoziţiilor art. 163.

Art. 161. - Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după

caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore,

moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special

numit potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2).

Art. 162. - (1) După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,

instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.

(2) Chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta

răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.

(3) Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia, chiar şi

după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului

din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii.

Art. 163. - (1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât

cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendă civilă, în

folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie.

Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va

numi un alt tutore.

(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina

tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăşi

3 salarii medii pe economie.

(3) Amenda civilă se aplică de către instanţa de tutelă, prin încheiere executorie.

CAPITOLUL III

Art. 164. - (1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji

de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie

judecătorească.

(2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu

restrânsă.

Art. 165. - Interdicţia poate fi cerută de persoanele prevăzute la art. 111, care

este aplicabil în mod corespunzător.

Art. 166. - Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate

desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică,

persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile

sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114

alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 167. - În caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub

interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru

îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru

administrarea bunurilor acestuia.

Art. 168. - Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face

potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Art. 169. - (1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea

judecătorească a rămas definitivă.

(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei

terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de

Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub

interdicţie pe altă cale.

Art. 170. - Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte,

de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească.

Dispoziţiile art. 114-120 se aplică în mod corespunzător.

Art. 171. - Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani

se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care

legea nu dispune altfel.

Art. 172. - Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicţie

judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin. (3), sunt anulabile, chiar

dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ.

Art. 173. - (1) Tutorele celui pus sub interdicţie judecătorească este în drept să

ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.

(2) Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii

termenului de 3 ani.

Art. 174. - (1) Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie

judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest

scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie

judecătorească.

(2) Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de

specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie

judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.

(3) Când cel pus sub interdicţie judecătorească este căsătorit, va fi ascultat şi soţul

acestuia.

Art. 175. - Din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească, descendenţii

acestuia pot fi gratificaţi de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea

instanţei de tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport.

Art. 176. - (1) Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla

sub ocrotirea părinţilor rămâne sub această ocrotire până la data când devine major,

fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în

prezentul alineat.

(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie

judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore.

(3) În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla

sub tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina

tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.

Art. 177. - (1) Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa

judecătorească va pronunţa ridicarea ei.

(2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore,

precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111.

(3) Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei judecătoreşti îşi produce

efectele de la data când a rămas definitivă.

(4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea

fi opusă decât în condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod

corespunzător.

CAPITOLUL IV

Art. 178. - În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui

curatela:

a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi

capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele

în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant

sau un administrator;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate,

nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror

rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu,

nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un

mandatar sau un administrator general.

Art. 179. - Instanţa de tutelă competentă este:

a) în cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanţa de la domiciliul persoanei

reprezentate;

b) în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanţa de la domiciliul persoanei

reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;

c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d), instanţa de la ultimul domiciliu din

ţară al celui lipsă ori al celui dispărut.

Art. 180. - (1) Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină

capacitate de exerciţiu şi care este în măsură să îndeplinească această sarcină.

(2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat,

încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi

numită cu prioritate. Numirea poate fi înlăturată numai pentru motive temeinice,

dispoziţiile art. 114-120 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 181. - În cazurile prevăzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio

atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.

Art. 182. - (1) Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi

reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor prevăzuţi la art. 111.

(2) Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară

de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.

(3) Numirea curatorului se face de instanţa de tutelă, cu acordul celui desemnat,

printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei

de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.

Art. 183. - (1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la

mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu,

instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi

obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.

(2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili

limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în

toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.

Art. 184. - (1) Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la

numire.

(2) Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii

termenului de 3 ani.

Art. 185. - Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta

va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a

celor prevăzuţi la art. 111.

Art. 186. - Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică şi curatorului special

prevăzut la art. 150, 159 şi 167. În aceste din urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile

stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului

special.

TITLUL IV

CAPITOLUL I

Art. 187. - Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare

şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu

interesul general.

Art. 188. - Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice

alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice,

îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.

Art. 189. - Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

Art. 190. - Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în

una dintre formele prevăzute de lege.

Art. 191. - (1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.

(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege,

persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor

administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.

Art. 192 - Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile

categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege

nu se prevede altfel.

Art. 193. - (1) Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi

răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin

lege s-ar dispune altfel.

(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de

subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea

unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

CAPITOLUL II

Art. 194. - (1) Persoana juridică se înfiinţează:

a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al

instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor

economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-

teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă

autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;

b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;

c) în orice alt mod prevăzut de lege.

(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de

constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.

Art. 195. - Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin

lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.

Art. 196. - (1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz,

declarată de instanţa judecătorească numai atunci când:

a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile

anume prevăzute de lege;

b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării

persoanei juridice;

c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;

d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;

e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;

f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori

capitalul social subscris şi vărsat;

g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social

minim, subscris şi vărsat;

h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;

i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea

nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.

(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)-g) se sancţionează cu nulitatea

absolută.

Art. 197. - (1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen

de un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.

(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile,

dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de

nulitate a fost înlăturată.

Art. 198. - (1) De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau

declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect

retroactiv şi intră în lichidare.

(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se

numesc şi lichidatorii.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în

toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz,

menţionată.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru

obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării

ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti prevăzute la

alin. (3).

Art. 199. - (1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere

actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de

administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor

nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza

de nulitate la momentul încheierii actului.

Art. 200. - (1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le

sunt aplicabile prevăd această înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă

formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii

juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din

oficiu.

Art. 201. - Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul

actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într-o

publicaţie oficială. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare

dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul

depus la registru.

Art. 202. - (1) Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv,

persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost

efectuată.

(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi,

actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru

care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse

terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea

nu a fost îndeplinită.

Art. 203. - Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării,

precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale

acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea

formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să

fie cerute de aceste persoane.

Art. 204. - Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării

modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice, realizate cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, după caz.

CAPITOLUL III

Art. 205. - (1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de

a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.

(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după

caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii

lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data

actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în

măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în

numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă

de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor

alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit

personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate

a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.

Art. 206. - (1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară

de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii

civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de

constituire sau statut.

(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate

absolută.

Art. 207. - (1) În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente,

dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii

autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite

de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru

toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.

Art. 208. - Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu se

dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului

comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din

momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu

sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

Art. 209. - (1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile

prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice

sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate

să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama

persoanei juridice.

(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de

administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut

altfel prin lege, actul de constituire sau statut.

Art. 210. - (1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea

drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către

fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest

scop.

(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate

cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru

înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane

nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri.

(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de

terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în

afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.

Art. 211. - (1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale

persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din

dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin

lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.

(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu

pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt

incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu

încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.

Art. 212. - (1) Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi

administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar

pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.

(2) Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate în condiţiile legii, ale actului de

constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în cazurile

şi condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia

le-au cunoscut pe altă cale.

Art. 213. - Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie

să acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar.

Art. 214. - (1) Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să

menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu.

(2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile

persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul

în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.

Art. 215. - (1) Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei

juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul,

ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul

al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă

a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.

(2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei

juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă

supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia

parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru

daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine

majoritatea cerută.

Art. 216. - (1) Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire ori

statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere sau

de administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat împotrivă şi au

cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la

data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data

când a avut loc şedinţa, după caz.

(2) Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din

funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau

intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu.

(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa

competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu

cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei

este supusă numai apelului.

(4) Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este

reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre

membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până

când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altă

persoană.

(5) Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în care este

înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată faţă de orice

persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice.

(6) Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea

nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată.

Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân aplicabile.

(7) Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu

se dispune altfel.

Art. 217. - (1) Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere

instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate.

(2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe reclamant să

depună o cauţiune, în condiţiile legii.

Art. 218. - (1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei

juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

(2) În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor

sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de

constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la

data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului

persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.

(3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi

hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile

conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au

fost publicate.

Art. 219. - (1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice

obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu

scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au

săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Art. 220. - (1) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor,

directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor

persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin

încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice,

organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar

în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.

(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute

la alin. (1) nu figurează pe ordinea de zi.

(3) Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana

însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

(4) Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor,

mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda

la înlocuirea lor.

(5) În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza

unui alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi

de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Art. 221. - Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public

sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca

persoanele juridice de drept privat.

Art. 222. - Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu

răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică

subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată,

dacă prin lege nu se dispune altfel.

Art. 223. - (1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu,

ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară

de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor

administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele

prevăzute de lege.

Art. 224. - (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod

subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt

persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru

obligaţiile statului.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor

administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile

organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea

au personalitate juridică.

CAPITOLUL IV

Art. 225. - Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu,

potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.

Art. 226. - (1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin

actul de constituire sau prin statut.

(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public

denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.

Art. 227. - (1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire

sau statutului.

(2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii

cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele

de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 228. - Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în

condiţiile prevăzute de lege.

Art. 229. - (1) În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei

juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă

prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

(2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu

va putea fi opusă altor persoane.

Art. 230. - În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai

poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul

comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de

identificare, în condiţiile legii.

Art. 231. - Toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana

juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare,

în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei

prejudiciate.

CAPITOLUL V

Art. 232. - Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot

fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea,

modificarea ori încetarea acestora.

Art. 233. - (1) Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin

divizare sau prin transformare.

(2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea

personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau

statut se dispune altfel.

Art. 234. - Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă

persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o

persoană juridică nouă.

Art. 235. - (1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice

absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.

(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se

transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.

Art. 236. - (1) Divizarea poate fi totală sau parţială.

(2) Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane

juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se

înfiinţează prin divizare.

(3) Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei

persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una

sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.

Art. 237. - (1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin

divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul

ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

(2) În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se

desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se

înfiinţează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este

proporţională cu partea transmisă.

(3) În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice

deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între

persoana juridică faţă de care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice

dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice

dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se

vor aplica în mod corespunzător.

Art. 238. - (1) În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va

răspunde:

a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite

sau păstrate integral;

b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea

drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la

lit. a).

(2) Dacă o persoană juridică înfiinţată în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) este

supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de

repartizare a obligaţiilor decât acela prevăzut în prezentul articol.

Art. 239. - În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea

dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele

să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai

dacă aceasta nu este cu putinţă.

Art. 240. - (1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei

juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în

care părţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului

este condiţionată de acordul părţii interesate.

(2) Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul

părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare

recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţământul în

termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de

răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a

contractului de către persoana juridică succesoare.

Art. 241. - (1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de

lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu

înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.

(2) În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat

existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, cu excepţia

cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În

aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rămân aplicabile.

Art. 242. - (1) În cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării,

transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi,

numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.

(2) În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării,

transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează

atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către organul competent

a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi

a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte

asemenea acte prevăzute de lege.

(3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate

şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în

baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului

administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este

cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate.

Art. 243. - (1) Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin

lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane

interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea

reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau, după caz,

de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.

(2) Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă

a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face

dovada executării obligaţiilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu

aceştia un acord pentru plata datoriilor.

(3) Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către instanţa

competentă.

(4) Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului.

CAPITOLUL VI

Art. 244. - Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea

nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori

printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

Art. 245. - Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:

a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;

c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea

acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop

decât cel declarat;

d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;

e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

Art. 246. - Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi în

condiţiile anume prevăzute de lege.

Art. 247. - În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului

competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile

art. 243 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 248. - (1) Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea

valorificării activului şi a plăţii pasivului.

(2) Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare

lichidării până la finalizarea acesteia.

(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin

divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.

Art. 249. - (1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase

după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori

destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa

unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau

hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile

rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai

apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se

prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul

propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la

sorţi.

(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la

art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu

preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în

proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află

bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase

după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se

prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotărârea judecătorească

rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate

sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară.

În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară

rămân aplicabile.

Art. 250. - (1) Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale

sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a

înfiinţat.

(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile

persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare,

proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de

natura obligaţiilor respective.

Art. 251. - (1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din

registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus

încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

TITLUL V

Art. 252. - Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei

umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea

vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Art. 253. - (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate

ori ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a

produs-o subzistă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor

nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune

numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere

instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare

de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea

prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz,

o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă

vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la

acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Art. 254. - (1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei

judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.

(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui

său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei

atingeri nelegitime.

(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării

dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii.

Art. 255. - (1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că

drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi

că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară

instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.

(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special:

a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;

b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale,

instanţa judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii

prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea

nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu

apare ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253

alin. (2) rămân aplicabile.

(4) Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa

preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este

formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus

măsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie

introdusă, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt

aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse,

instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta,

sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie

pentru apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul

nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de

la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat

prin măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă uşoară,

instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la

despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.

(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea

cauţiunii, la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea

se judecă potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică

în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii,

instanţa va fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi

mai lung de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea încetării de

drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.

Art. 256. - (1) Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate

fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul

supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum

şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.

(2) Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate

fi pornită de cei prevăzuţi la alin. (1).

Art. 257. - Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor

nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

CARTEA a II-a

TITLUL I

Art. 258. - (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe

egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura

creşterea şi educarea copiilor lor.

(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea

căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.

(4) În sensul prezentului cod, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin

căsătorie.

Art. 259. - (1) Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie,

încheiată în condiţiile legii.

(2) Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea

căsătoriei civile.

(4) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin

prezentul cod.

(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii

unuia dintre soţi.

(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.

Art. 260. - Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie,

precum şi cu cei adoptaţi.

Art. 261. - Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi

educare a copiilor lor minori.

Art. 262. - (1) Copilul nu poate fi separat de părinţii săi fără încuviinţarea acestora,

cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are

dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi

limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în

considerare interesul superior al copilului.

Art. 263. - (1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să

fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt

datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele

de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.

(3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că

dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor

şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau.

(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil,

astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.

(5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege

persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină

de exerciţiu, potrivit legii.

Art. 264. - (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea

copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi

ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă

consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi

orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra

consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra

consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2).

Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu

gradul său de maturitate.

(5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în

procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către

instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a II-a sunt cuprinse în art. 24-51 din Legea nr. 71/2011.

Art. 265. - Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei

judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi

măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei

de tutelă. Dispoziţiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.

TITLUL II

CAPITOLUL I

Art. 266. - (1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.

(2) Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile

în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă.

(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu

orice mijloc de probă.

(4) Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.

(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.

Art. 267. - (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie

căsătoria.

(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.

(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu

orice mijloc de probă.

Art. 268. - (1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care

logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea

căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.

(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în

măsura îmbogăţirii.

(3) Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia

dintre logodnici.

Art. 269. - (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la

despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura

în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate

fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin. (1).

Art. 270. - Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie

într-un an de la ruperea logodnei.

CAPITOLUL II

Art. 271. - Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul

personal şi liber al acestora.

Art. 272. - (1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de

18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate

căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a

tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are

domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa

de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior

al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi

manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care

exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este

necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite

drepturile părinteşti.

Art. 273. - Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care

este căsătorită.

Art. 274. - (1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă,

precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al

patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are

domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz

medical special dat în acest sens.

(3) În cazul adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât între cei care au

devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul

adopţiei.

Art. 275. - Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub

tutela sa.

Art. 276. - Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.

Art. 277. - (1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în

străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în

România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate

sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt

recunoscute în România.

(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor

statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân

aplicabile.

Art. 278. - Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat

reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor

care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

Art. 279. - (1) Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul

primăriei.

(2) Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un

ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază

sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau

de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.

Art. 280. - (1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de

căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara

sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face

personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dispoziţiile art. 272

alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde

urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază

teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la

primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

Art. 281. - (1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun

impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta

în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru

încheierea căsătoriei.

Art. 282. - Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să

ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să

îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Art. 283. - (1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare

civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat

la sediul primăriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie

căsătoria şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau

reşedinţa.

(2) Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării,

datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a

tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în

termen de 10 zile de la data afişării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen

în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al

comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive

temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

Art. 284. - În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la

data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia

iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea

acesteia.

Art. 285. - (1) Orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, dacă există un

impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se

întemeiază.

Art. 286. - Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza

verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor

pe care le deţine, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Art. 287. - (1) Viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei,

pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în

faţa ofiţerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate

celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea

celorlalte condiţii menţionate la alin. (1).

(3) Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei

în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază

căsătoria să cunoască această limbă.

Art. 288. - (1) Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit

art. 287.

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din

cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la

alin. (1).

(3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.

Art. 289. - Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia

consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

CAPITOLUL III

Art. 290. - După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de

îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de

către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.

Art. 291. - Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre

regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la

registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum şi, după caz, notarului public care a

autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

Art. 292. - (1) Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de

căsătorie eliberat pe baza acestuia.

(2) Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu

orice mijloc de probă.

CAPITOLUL IV

Art. 293. - (1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea

dispoziţiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1).

(2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după

aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne

valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se

consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Art. 294. - (1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani

este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă

soţia a născut ori a rămas însărcinată.

Art. 295. - (1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o

familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau

a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Art. 296. - Orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea

nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce

acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar

acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.

Art. 297. - (1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea

prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5).

(2) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară.

Dispoziţiile art. 46 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

Art. 298. - (1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ

a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.

(2) Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea

fizică a viitorului soţ.

Art. 299. - Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de

discernământ.

Art. 300. - Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa

este anulabilă.

Art. 301. - (1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror

încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat

cunoştinţă de aceasta.

(3) În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discernământului,

termenul curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel

interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.

Art. 302. - Dreptul la acţiunea în anulare nu se transmite moştenitorilor. Cu toate

acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată

de către oricare dintre moştenitorii săi.

Art. 303. - (1) În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5), anulabilitatea

căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,

s-au obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data

încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a

facultăţilor mintale.

(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au

împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

Art. 304. - (1) Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate

păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia

unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt

supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.

Art. 305. - (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care

păstrează situaţia de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin

asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.

Art. 306. - (1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare

a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291,

334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act

încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost

îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în

constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de

încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt

aplicabile în mod corespunzător şi publicităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau în

anularea căsătoriei.

CAPITOLUL V

Art. 307. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre

soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.

Art. 308. - Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.

Art. 309. - (1) Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să

locuiască separat.

Art. 310. - Un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau

alegerea profesiei celuilalt soţ.

Art. 311. - (1) Soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea

căsătoriei.

(2) Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au

declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui

nume pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ.

CAPITOLUL VI

Art. 312. - (1) Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală,

separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile

prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. 313. - (1) Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua

încheierii căsătoriei.

(2) Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au

cunoscut pe altă cale.

(3) Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în

raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al

comunităţii legale.

Art. 314. - Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru

exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.

Art. 315. - (1) În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi

manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l

reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.

Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a

acestui mandat.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul

reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau când este numit un

tutore ori, după caz, un curator.

(3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 316. - (1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin

care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă

ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi

exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi

prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se

comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară,

după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile. Dreptul

la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul

vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.

(3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 317. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie

orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.

(2) Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite

bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.

(3) În raport cu instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar şi după

desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă

prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.

Art. 318. - (1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la

bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa

instanţei de tutelă.

(2) Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să

furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.

(3) Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii,

refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

(4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai

la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativă că

susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.

Art. 319. - (1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea,

desfacerea sau încetarea căsătoriei.

(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.

Art. 320. - În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează

potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară.

Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă

autentică notarială constituie act de lichidare.

Art. 321. - (1) Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă,

locuinţa soţului la care se află copiii.

(2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a

unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.

Art. 322. - (1) Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar

dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei

şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.

(2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau

decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris

al celuilalt soţ.

(3) În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ

poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea

actului.

(4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea

lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai

târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat

consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt

soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de

locuinţă a familiei.

(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu

încălcarea prevederilor alin. (2).

Art. 323. - (1) În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de

închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este

titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

(2) Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea

dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termenul prevăzut

la art. 1.834.

Art. 324. - (1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de

către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi

atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori,

de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să

plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o

altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă

a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la

partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de

închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi

produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas

definitivă.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este

proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale

producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

Art. 325. - (1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.

(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile

căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.

(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar

unuia dintre soţi este considerată nescrisă.

Art. 326. - Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor

reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.

Art. 327. - Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile

legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile

căsătoriei.

Art. 328. - Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ

poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă

participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a

contribui la cheltuielile căsătoriei.

Art. 329. - Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se

face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.

Art. 330. - (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie

prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat

personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut

predeterminat.

(2) Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de

la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de

părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Art. 331. - Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se

modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de publicitate

prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de

bună-credinţă.

Art. 332. - (1) Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea

nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în

cazurile anume prevăzute de lege.

(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre

soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.

Art. 333. - (1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor

să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile

comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi

stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în

condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a

urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul

vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când

aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost

vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este

posibil, prin echivalent.

Art. 334. - (1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în

Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

(2) După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după

primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din

oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea

căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la

alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4).

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita

îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

(4) Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în

cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de

publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de

publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat

la alin. (1).

(5) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul

menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase

certificate.

Art. 335. - (1) Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele

încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de

publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la

actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei.

Art. 336. - Convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea

căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334

şi 335 sunt aplicabile.

Art. 337. - (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau

modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu

autorizarea instanţei de tutelă.

(2) În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenţia încheiată

de minor poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea

căsătoriei.

Art. 338. - În cazul în care convenţia matrimonială este nulă sau anulată, între soţi

se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de

bună-credinţă.

Art. 339. - Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare

dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

Art. 340. - Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului

în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente

ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra

semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice

sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea

bunuri;

f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau

moral adus unuia dintre soţi;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum

şi bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.

Art. 341. - Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în

cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul

unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii

lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul

comunităţii.

Art. 342. - Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale

proprii, în condiţiile legii.

Art. 343. - (1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de

probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea

acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată,

dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară,

că bunurile sunt comune.

Art. 344. - Oricare dintre soţi poate cere să se facă menţiune în cartea funciară

ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa

unui bun la comunitate.

Art. 345. - (1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul

expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se

poate face decât prin acordul soţilor.

(2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de

administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire

a bunurilor comune.

(3) Dispoziţiile art. 322 rămân aplicabile.

(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost

prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu

poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile

dobândite de terţii de bună-credinţă.

Art. 346. - (1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca

obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de

bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor

formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.

Art. 347. - (1) Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci

când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

(2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire

la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân

aplicabile.

Art. 348. - Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau

fundaţii, în condiţiile legii.

Art. 349. - (1) Sub sancţiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate

singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca

aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni.

În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă

reglementată, soţul care nu şi-a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor

comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate

drepturile dobândite de terţi.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care

a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul

asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur

transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a

exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat

pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea

bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau

acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii.

Art. 350. - Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la

încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

Art. 351. - Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea

bunurilor comune;

b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;

c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite

ale căsătoriei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor

aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale

soţilor.

Art. 352. - (1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin

urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz,

cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce

a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la

data plăţii datoriei.

(2) Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie

asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i

le datorează.

Art. 353. - (1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia

dintre soţi.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul

său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară

pentru acoperirea creanţei sale.

(3) Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.

Art. 354. - Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu

pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor

prevăzute la art. 351 lit. c).

Art. 355. - (1) La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre

judecătorească sau act autentic notarial.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât

şi în privinţa obligaţiilor.

(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face

între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului

decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.

Art. 356. - Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea

căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până

la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.

Art. 357. - (1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale

proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza

contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor

comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

(3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 358. - (1) În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în

tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială,

ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile

neîmpărţite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate

bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.

Art. 359. - Orice convenţie contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovită de nulitate

absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

Art. 360. - (1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor

dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte

în nume propriu după această dată.

(2) Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui

regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul

căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au

convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre

cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii

nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.

Art. 361. - (1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar

al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire .

(2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul

separaţiei de bunuri.

(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la

convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi

convenţia matrimonială.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de

proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii

de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă

nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.

Art. 362. - (1) Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate

comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.

(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod

corespunzător.

Art. 363. - (1) Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea

acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la

art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării

lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului

matrimonial.

(2) Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun,

folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate

alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine

proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor.

Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de

bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost

achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.

Art. 364. - (1) Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte

săvârşite de celălalt soţ.

(2) Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare

dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de

creşterea şi educarea copiilor.

Art. 365. - La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un

drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe

care le au unul faţă de celălalt.

Art. 366. - Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile

şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de

la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.

Art. 367. - În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia

matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor

proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute

la art. 340 lit. b) şi c);

b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în

convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte

sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);

c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de

administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima

voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă

numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;

d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură

sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al

comunităţii;

e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

Art. 368. - În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel,

regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale

privind regimul comunităţii legale.

Art. 369. - (1) După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de

câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim

matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru

încheierea convenţiilor matrimoniale.

(2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot

formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite

formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de

aceste împrejurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie,

inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda

intereselor lor.

Art. 370. - (1) Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau

convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de

bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale

ale familiei.

(2) Totodată, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357.

(3) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 se aplică în mod corespunzător.

Art. 371. - (1) Separaţia de bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul

matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul matrimonial prevăzut

la art. 360-365.

(2) Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii, cu excepţia

cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li

se aplice de la data despărţirii în fapt.

Art. 372. - (1) Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni

în cauză.

(2) Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL VII

Art. 373. - Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de

celălalt soţ;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav

vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă

continuarea căsătoriei.

Art. 374. - (1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata

căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub

interdicţie.

(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al

fiecărui soţ.

Art. 375. - (1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din

căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de

la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea

căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.

(2) Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în

care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă

soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl

poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea

locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre

părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la

cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă

din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun

a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul

copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).

(3) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 376. - (1) Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare

civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de

30 de zile.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), cererea de divorţ se poate depune la

notarul public şi prin mandatar cu procură autentică.

(3) La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare

civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în

acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.

(4) Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public

eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

(5) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu

se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ ori, în cazul

prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul

de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de

divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.

(6) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu

se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Art. 377. - (1) Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat

căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita

menţiune în actul de căsătorie.

(2) În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima

locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de

îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria,

spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

(3) În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de

divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde

s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

Art. 378. - (1) Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilă

sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.

(2) Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale

de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a

dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de

lege.

(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau

notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite

certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei

competente.

Art. 379. - (1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă

instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea,

dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa

divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.

Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

(2) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă

a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu

divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

Art. 380. - (1) În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant

decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.

(2) Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată

culpa exclusivă a soţului pârât.

Art. 381. - În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă

fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

Art. 382. - (1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a

pronunţat divorţul a rămas definitivă.

(2) Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului

reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.

(3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării

certificatului de divorţ.

Art. 383. - (1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze

numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea

de divorţ.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de

interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze

numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea,

fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

Art. 384. - (1) Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă

exclusivă s-a desfăcut căsătoria.

(2) Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea

sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin

acordul soţilor.

Art. 385. - (1) În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data

introducerii cererii de divorţ.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului

prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a

încetat de la data separaţiei în fapt.

(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului

prevăzut de art. 375.

Art. 386. - (1) Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se

nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii

cererii de divorţ sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

(2) Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

Art. 387. - (1) Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după

caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile

legii.

(2) Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv

în cazul prevăzut la art. 375.

Art. 388. - Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390,

soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere

soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin

hotărârea de divorţ.

Art. 389. - (1) Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi

încetează.

(2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei

incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are

drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la

desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare

în legătură cu căsătoria.

(3) Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte până la o pătrime

din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de

nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor,

nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu

beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin

recăsătorirea celui îndreptăţit.

Art. 390. - (1) În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului

pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât

este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de

viaţă ale celui care o solicită.

(2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a

durat cel puţin 20 de ani.

(3) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ

şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.

Art. 391. - (1) Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu

desfacerea căsătoriei.

(2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului

care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe

care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte

împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate

a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă

fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate

producătoare de venituri şi altele asemenea.

Art. 392. - (1) Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei

sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra

unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.

(2) Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o

sumă de bani determinată.

(3) Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită

prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin

hotărârea de divorţ.

Art. 393. - Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor să

constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.

Art. 394. - (1) Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se

modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.

(2) În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta

se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Art. 395. - Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin

recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură

să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Art. 396. - (1) Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra

raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul

superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă

este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

(2) Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile.

Art. 397. - După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi,

afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Art. 398. - (1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior

al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de

către unul dintre părinţi.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi

educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Art. 399. - (1) În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul

copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau

într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor

cu privire la persoana copilului.

(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de

către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

Art. 400. - (1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară

interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea

divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa

la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa

poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu

consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită

supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea,

educaţia şi învăţătura sa.

Art. 401. - (1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii

separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la

modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264

fiind aplicabil.

Art. 402. - (1) Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia

fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională

a copiilor.

(2) Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod

corespunzător.

Art. 403. - În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica

măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori,

la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a

instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a

procurorului.

Art. 404. - În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotărăşte asupra

raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art. 396-403 fiind aplicabile în

mod corespunzător.

TITLUL III

CAPITOLUL I

Art. 405. - (1) Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei

persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent

comun.

(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile

prevăzute de lege.

Art. 406. - (1) Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane

dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă.

(2) Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe

persoane au un ascendent comun.

(3) Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copiii şi părinţii sunt rude de

gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea;

b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până

la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt

rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii

primari, de gradul al patrulea.

Art. 407. - (1) Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.

(2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.

CAPITOLUL II

Art. 408. - (1) Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii; ea se poate stabili

şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.

(2) Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de

paternitate.

(3) Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin

hotărâre judecătorească, după caz.

Art. 409. - (1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de

stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.

(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin

actul de căsătorie al părinţilor, trecute în registrele de stare civilă, precum şi prin

certificatele de stare civilă corespunzătoare.

Art. 410. - (1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie

şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în

principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de

creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind

părintele său;

b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către

autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele

său;

c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.

Art. 411. - (1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât

aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta.

(2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie

de stat conformă cu actul său de naştere.

(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut

loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie

decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de

probă.

Art. 412. - (1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi

dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi.

(2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului

într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara

acestui interval.

Art. 413. - Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi

persoanei majore a cărei filiaţie este cercetată.

Art. 414. - (1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe

soţul mamei.

(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie

tatăl copilului.

Art. 415. - (1) Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau

copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama

îl poate recunoaşte pe copil.

(2) Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl

său.

(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat

descendenţi fireşti.

Art. 416. - (1) Recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul de stare

civilă, prin înscris autentic sau prin testament.

(2) Dacă recunoaşterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este

trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent, pentru a se face menţiunea

corespunzătoare în registrele de stare civilă.

(3) Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.

Art. 417. - Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are

discernământ la momentul recunoaşterii.

Art. 418. - Recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă:

a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată.

Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească,

recunoaşterea este valabilă;

b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;

c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

Art. 419. - (1) Recunoaşterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violenţă.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data încetării violenţei ori,

după caz, a descoperirii erorii sau dolului.

Art. 420. - (1) Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată

oricând şi de orice persoană interesată.

(2) Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut

sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii

sau a moştenitorilor săi.

Art. 421. - (1) Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acţiune în

justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat.

(2) În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii,

prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul

imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de

stat.

(3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în cazul prevăzut

la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare

acţiunea formulată.

Art. 422. - În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se

poate face prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în care se contestă

realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de mamă se

poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi administrate

orice mijloace de probă.

Art. 423. - (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine

copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal.

(2) Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii

copilului, în condiţiile legii.

(3) Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.

(4) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.

(5) Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi

pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

Art. 424. - Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea

acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.

Art. 425. - (1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine

copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de

către reprezentantul lui legal.

(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în

condiţiile legii.

(3) Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor

pretinsului tată.

Art. 426. - (1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a

convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii.

(2) Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să

îl fi conceput pe copil.

Art. 427. - (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul

vieţii copilului.

(2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 428. - (1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:

a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;

b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.

(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut

mort sau a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.

(3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea

copilului.

(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru

stabilirea paternităţii.

(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la

despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

Art. 429. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de

mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz,

continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.

(2) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când acesta

este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor

moştenitori ai săi.

(3) Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în

lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.

(4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este

decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.

(5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului.

Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.

Art. 430. - (1) Soţul mamei poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în

termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat

tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde

realităţii.

(2) Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească şi, chiar

dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soţ în termen de

3 ani de la data ridicării interdicţiei.

(3) Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenul menţionat la alin. (1), fără a

porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de către moştenitori în termen de un an de la

data decesului.

Art. 431. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de către mamă în

termen de 3 ani de la data naşterii copilului.

(2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin. (2) şi (3) se aplică în mod

corespunzător.

Art. 432. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se

pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale

faţă de copil.

(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic. Dacă acesta a

decedat, acţiunea poate fi formulată de moştenitorii săi în termen de cel mult un an

de la data decesului.

(3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Art. 433. - (1) Acţiunea în tăgada paternităţii se porneşte de copil, în timpul

minorităţii sale, prin reprezentantul său legal.

(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

(3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Art. 434. - Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanţei să constate

că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se aplice unui

copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.

Art. 435. - (1) Atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată

în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiaţie.

(2) Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.

Art. 436. - Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar

şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.

Art. 437. - (1) În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept.

(2) De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui

copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor

care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.

Art. 438. - (1) Prin hotărârea de admitere a acţiunii instanţa se pronunţă şi cu

privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi obligaţia

părinţilor de a-l întreţine pe copil.

(2) În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili,

dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a

crescut.

Art. 439. - În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate fi

pornită împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă, acţiunea poate fi

introdusă împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul

deschiderii moştenirii. Citarea în proces a renunţătorilor, dacă există, este obligatorie.

Art. 440. - În cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport

de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte

de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.

Art. 441. - (1) Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină

nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.

(2) În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva

donatorului.

(3) Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie

sau o femeie singură.

Art. 442. - (1) Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la

reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în

prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public

care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.

(2) Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de

divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în

cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv

în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.

Art. 443. - (1) Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de

reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.

(2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile

legii, dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui

terţ donator.

(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind

tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.

Art. 444. - Cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ

donator, nu recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde faţă de mamă

şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească

în condiţiile art. 411 şi 423.

Art. 445. - (1) Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt

confidenţiale.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul

unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a

descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial,

medicului sau autorităţilor competente.

(3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate

să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le

cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este

apropiată.

Art. 446. - Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin

reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin

concepţiune naturală.

Art. 447. - Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său

juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul

de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.

Art. 448. - Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă

de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.

Art. 449. - (1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi.

(2) Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau

numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor

şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă.

(3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată

hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată

naşterea.

Art. 450. - (1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre

părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul,

prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit

filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se

declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată

naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).

(3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi,

se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).

CAPITOLUL III

Art. 451. - Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de

filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele

adoptatorului.

Art. 452. - Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:

a) interesul superior al copilului;

b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial;

c) continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa

etnică, lingvistică, religioasă şi culturală;

d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.

Art. 453. - Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia

asupra cetăţeniei copilului se stabilesc prin lege specială.

Art. 454. - (1) Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă, dacă este în

interesul superior al copilului şi sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute de lege.

(2) Procedura adopţiei este reglementată prin lege specială.

Art. 455. - (1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de

exerciţiu.

(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condiţiile legii, şi persoana care a

dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de

către cel care doreşte să o adopte.

Art. 456. - Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite

se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

Art. 457. - Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă.

Art. 458. - Adopţia a 2 soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie

adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.

Art. 459. - Persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu, precum şi

persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.

Art. 460. - (1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât

adoptatul.

(2) Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa adopţia chiar dacă

diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai

puţin de 16 ani.

Art. 461. - (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească

garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare creşterii, educării şi dezvoltării

armonioase a copilului.

(2) Îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autorităţile

competente, potrivit legii speciale.

Art. 462. - (1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici

succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.

(2) Cu toate acestea, o nouă adopţie poate fi încuviinţată atunci când:

a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se

consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de

încuviinţare a noii adopţii;

b) adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.

(3) Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.

Art. 463. - (1) Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţământul

următoarelor persoane:

a) părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi,

necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii;

b) adoptatul care a împlinit 10 ani;

c) adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptă

împreună;

d) soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl

pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

(2) Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii

efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.

Art. 464. - (1) Dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort,

precum şi dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa,

consimţământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinţi se află în una

dintre aceste situaţii, adopţia se poate încheia fără consimţământul lor

(2) Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori cărora li s-a

aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la

adopţia copilului. În aceste cazuri, consimţământul celui care exercită autoritatea

părintească este şi el obligatoriu.

(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopţia

aceluiaşi copil de către soţul său. Consimţământul părinţilor fireşti nu mai este necesar

în acest caz.

Art. 465. - Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă

la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod

corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de

rudenie ale copilului cu familia sa de origine.

Art. 466. - (1) Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după caz, al

tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii

copilului.

(2) Consimţământul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile

de la data exprimării lui.

Art. 467. - În mod excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul

părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte,

cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este

în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, dată în condiţiile

legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Art. 468. - Condiţiile în care îşi exprimă consimţământul persoanele chemate să

consimtă la adopţie sunt reglementate prin lege specială.

Art. 469. - Adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.

Art. 470. - (1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă,

precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o

parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.

(3) Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie

ale adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc

care nu este căsătorit cu adoptatorul.

Art. 471. - (1) Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle

părintelui faţă de copilul său firesc.

(2) În cazul în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului,

drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc

căsătorit cu acesta.

(3) Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice

persoană faţă de părinţii săi fireşti.

Art. 472. - Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti,

instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie

tutela sau una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului

este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 473. - (1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui

care adoptă.

(2) Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul

celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în

care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care

încuviinţează adopţia numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se

înţeleg, hotărăşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului

sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de

10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

(4) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu

celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt

soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.

(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă

competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care

adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează,

menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

Art. 474. - Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care

adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de origine, precum şi

regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege specială.

Art. 475. - Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a

constatării nulităţii sale.

Art. 476. - (1) Adopţia este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462

alin. (2) lit. a).

(2) De asemenea, adopţia poate fi desfăcută în cazul în care faţă de adoptat este

necesară luarea unei măsuri de protecţie prevăzute de lege, dacă desfacerea adopţiei

este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopţia se consideră desfăcută la

data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura de

protecţie, în condiţiile legii.

Art. 477. - (1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei

adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori

descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori

de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi

desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în

lipsa acestuia.

(3) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a

dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost

săvârşite anterior acestei date.

Art. 478. - Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a

făcut vinovat faţă de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.

Art. 479. - (1) Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să

consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra

identităţii adoptatului, dol sau violenţă.

(2) Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a

dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.

Art. 480. - (1) Sunt nule adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încălcarea

condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează

cu nulitatea relativă.

(2) Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii

interesului superior al copilului.

(3) Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană

interesată.

Art. 481. - Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea

adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispoziţiile

art. 264 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 482. - (1) La încetarea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc

drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este

în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a

copilului, în condiţiile legii.

(2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz,

prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive

temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie.

(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.

TITLUL IV

CAPITOLUL I

Art. 483. - (1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care

privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului,

cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care

îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Art. 484. - Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul

dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Art. 485. - Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.

Art. 486. - Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul

drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi

ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta

psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului

este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

CAPITOLUL II

Art. 487. - Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de

sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi

pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi

nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare

exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Art. 488. - (1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure

dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

(2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi:

a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi

faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;

c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul

îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Art. 489. - Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea

demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor

pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională

a copilului.

Art. 490. - (1) Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile

şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.

(2) Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după

caz, altei persoane, în condiţiile legii.

Art. 491. - (1) Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea

unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate

ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult

religios.

(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber

confesiunea religioasă.

Art. 492. - Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al

copilului, în condiţiile legii.

Art. 493. - Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.

Art. 494. - Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor

motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în

vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă,

cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264.

Art. 495. - (1) Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de

la orice persoană care îl ţine fără drept.

(2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit

contrară interesului superior al copilului.

(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 496. - (1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

(2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa

copilului.

(3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în

considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi

pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără

acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea

legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita

exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Art. 497. - (1) Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti,

schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea

loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit

interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă

psihosocială şi ascultându-i pe părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile

art. 264 fiind aplicabile.

Art. 498. - (1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi

schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii

învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.

(2) Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta

hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este

obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 499. - (1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului

lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi

pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia

de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa

profesională.

(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în

continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile

executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de

tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Art. 500. - Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul

asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.

Art. 501. - (1) Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului

lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste

acte, după caz.

(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută

obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz,

a instanţei de tutelă.

Art. 502. - (1) Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt

aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în

mod corespunzător.

(2) Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în

care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

CAPITOLUL III

Art. 503. - (1) Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.

(2) Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur

un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este

prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.

Art. 504. - Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit

dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.

Art. 505. - (1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită

concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se

exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.

(2) Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare

a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin

asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

(3) Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună

asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare

dispoziţiile privitoare la divorţ.

Art. 506. - Cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la

exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a

copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este

obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 507. - Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre

judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau

dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte

exercită singur autoritatea părintească.

CAPITOLUL IV

Art. 508. - (1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu

atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul

drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea

copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau

stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor

părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

(2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de

anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Art. 509. - (1) Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se

întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.

(2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la

anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt

primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.

Art. 510. - Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de

obligaţia sa de a da întreţinere copilului.

Art. 511. - În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti,

copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.

Art. 512. - (1) Instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au

încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele

nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului.

(2) Până la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături

personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

TITLUL V

CAPITOLUL I

Art. 513. - Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de

lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.

Art. 514. - (1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal.

(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere,

dacă prin lege nu se prevede altfel.

(3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile

prevăzute de lege.

Art. 515. - Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere.

CAPITOLUL II

Art. 516. - (1) Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă,

între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

(2) Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă,

precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.

(3) Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 517. - (1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este

obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă

părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut

astfel timp de 10 ani.

Art. 518. - (1) Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor

sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii

bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt

dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.

(2) În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre

ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.

Art. 519. - Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:

a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;

b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt

mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui

mai îndepărtat;

c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.

Art. 520. - După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la

rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul său.

Art. 521. - (1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516

sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii,

proporţional cu mijloacele pe care le au.

(2) Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de

urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit

întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.

Art. 522. - În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace

îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanţa de tutelă le poate

obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze, în ordinea

stabilită la art. 519.

Art. 523. - Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor

celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă, ţinând seama de nevoile fiecăreia

dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia

dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele

îndreptăţite să o ceară. În acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se

împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.

CAPITOLUL III

Art. 524. - Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se

întreţine din munca sau din bunurile sale.

Art. 525. - (1) Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă

nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar putea presta întreţinerea fără a-şi

primejdui propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se

asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă

necesitate.

Art. 526. - (1) Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de

cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea

de strictă necesitate.

Art. 527. - (1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru

a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de

veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de

asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.

Art. 528. - Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi

mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

CAPITOLUL IV

Art. 529. - (1) Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu

mijloacele celui care urmează a o plăti.

(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime

din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru

3 sau mai mulţi copii.

(3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor

persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

Art. 530. - (1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor

necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire

profesională.

(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de

tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă

procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529

alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.

Art. 531. - (1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui

care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit

împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea

plăţii ei.

(2) Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial,

în funcţie de rata inflaţiei.

Art. 532. - (1) Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare

în judecată.

(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară,

dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.

Art. 533. - (1) Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele

convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre

judecătorească.

(2) Chiar dacă creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare unei

rate, întreţinerea este datorată în întregime pentru acea perioadă.

(3) De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de

tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume

globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai

îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în

care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.

Art. 534. - Dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea prestată, de

bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, nu era datorată, cel care a

executat obligaţia poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel

care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul

îmbogăţirii fără justă cauză.

CARTEA a III-a

TITLUL I

CAPITOLUL I

Art. 535. - Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie

obiectul unui drept patrimonial.

Art. 536. - Bunurile sunt mobile sau imobile.

*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a III-a sunt cuprinse în art. 55-82 din Legea nr. 71/2011.

Art. 537. - Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse

în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,

platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul

continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în

acestea cu caracter permanent.

Art. 538. - (1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de

un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă,

precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta,

dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.

(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri

imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.

Art. 539. - (1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.

(2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum

şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice

persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei

acestora.

Art. 540. - (1) Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese

încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci

când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.

(2) Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară.

Art. 541. - (1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin

aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin

lege.

(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să

facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.

Art. 542. - (1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la

bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.

(2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege,

regulilor referitoare la bunurile mobile.

Art. 543. - (1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.

(2) Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel

încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.

(3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.

Art. 544. - (1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.

(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică

înstrăinarea sau consumarea substanţei.

(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act

juridic, i se schimbă întrebuinţarea.

Art. 545. - (1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.

(2) Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt

bunuri indivizibile.

(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.

Art. 546. - (1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării

economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.

(2) Destinaţia comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.

(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului

principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal.

(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terţ care a

dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.

(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură

această calitate.

(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea

acestuia în bun accesoriu.

Art. 547. - Produsele bunurilor sunt fructele şi productele.

Art. 548. - (1) Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui

bun, fără a diminua substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale şi civile.

Fructele civile se numesc şi venituri.

(2) Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără

intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia

şi sporul animalelor.

(3) Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca

rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.

(4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă

persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul

rentelor şi dividendele.

Art. 549. - Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau

diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi

altele asemenea.

Art. 550. - (1) Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se

dispune altfel.

(2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la

data separării de bunul care le-a produs.

(3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi.

(4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru

producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.

(5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute până la

restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului

la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie

îndestulătoare.

CAPITOLUL II

Art. 551. - Sunt drepturi reale:

1. dreptul de proprietate;

2. dreptul de superficie;

3. dreptul de uzufruct;

4. dreptul de uz;

5. dreptul de abitaţie;

6. dreptul de servitute;

7. dreptul de administrare;

8. dreptul de concesiune;

9. dreptul de folosinţă;

10. drepturile reale de garanţie;

11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.

Art. 552. - Proprietatea este publică sau privată.

Art. 553. - (1) Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes

privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept

public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor

administrativ-teritoriale.

(2) Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră

în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în

cartea funciară. Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate

conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună,

oraş sau municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea

consiliului local.

(3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2), aflate în străinătate, se

cuvin statului român.

(4) Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în

circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul

unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.

Art. 554. - (1) Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin

natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul

proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de

proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura

în care sunt compatibile cu acesta din urmă.

TITLUL II

CAPITOLUL I

Art. 555. - (1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi

dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

(2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi

dezmembrăminte, după caz.

Art. 556. - (1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale

obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul

dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.

(2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

(3) Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului,

cu excepţiile prevăzute de lege.

Art. 557. - (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin

convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al

posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune,

tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de

proprietate prin ea însăşi.

(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui

act administrativ.

(3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de

proprietate.

(4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile

dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea

dispoziţiilor prevăzute la art. 888.

Art. 558. - Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat

de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.

Art. 559. - (1) Proprietatea terenului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului

de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.

(2) Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate construcţiile,

plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile stabilite de

lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut

să respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra

resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor şi

instalaţiilor subterane şi altora asemenea.

(3) Apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin proprietarului terenului pe care se

formează sau curg, în condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de

asemenea, dreptul de a apropria şi de a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a

lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freatică, precum şi apele pluviale.

Art. 560. - Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la grăniţuire

prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod

egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.

Art. 561. - Orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea, suportând, în

condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.

Art. 562. - (1) Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu

se stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt

mod, în cazurile şi condiţiile anume determinate de lege.

(2) Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa, prin declaraţie

autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară.

Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin

înscrierea în cartea funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.

(3) Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită

potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar

şi expropriator. În caz de divergenţă asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se

stabileşte pe cale judecătorească.

(4) Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru

săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.

Art. 563. - (1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau

de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la

despăgubiri, dacă este cazul.

(2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în

care prin lege se dispune altfel.

(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe

deplin recunoscut.

(4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este

opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului

de procedură civilă.

Art. 564. - (1) Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei

persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de

proprietate, asupra bunului său.

(2) Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.

Art. 565. - În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de

proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Art. 566. - (1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă

bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat

la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile

vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.

(2) Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la

restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile

necesare pe care acesta le-a făcut.

(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin

lege nu se prevede altfel.

(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea

cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.

(6) Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea

cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în

care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare.

(7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer

sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă

sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei

perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.

(8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are

dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta

bunul nu se deteriorează.

(9) Dispoziţiile alin. (3), (4) şi (8) se aplică numai în acele situaţii în care cheltuielile

nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile

corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.

CAPITOLUL II

Art. 567. - Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se

alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.

Art. 568. - Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea

unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei

alte persoane.

Art. 569. - Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului

fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.

Art. 570. - Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat

de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.

Art. 571. - (1) Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte

asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea

temporară a acestor ape sub înălţimea de scurgere.

(2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului

acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.

Art. 572. - Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune

de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate

asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.

Art. 573. - (1) Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora

care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.

(2) Insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la

nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei.

(3) Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare

dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind

de la jumătatea apei.

Art. 574. - În cazul în care o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară

terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create.

Art. 575. - Albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs va

avea regimul juridic stabilit în legea specială.

Art. 576. - (1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din

urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei

făcute la primărie de către proprietarul terenului.

(2) Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui

proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care

trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.

(3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă

proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.

Art. 577. - (1) Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui

imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege

sau act juridic nu se prevede altfel.

(2) Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau

cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea

proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă

prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.

Art. 578. - (1) Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau

provizoriu.

(2) Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter

de sine stătător realizate asupra unui imobil.

(3) Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător. Ele pot fi:

a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;

b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;

c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a

realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.

Art. 579. - (1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului,

cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară.

(2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când

proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau

în alte cazuri prevăzute de lege.

Art. 580. - (1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul

imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi

nici la restituirea materialelor întrebuinţate.

(2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor,

precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.

Art. 581. - În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra

imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al

lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a

manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau

b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie

pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Art. 582. - (1) În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra

imobilului altuia este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al

lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea

materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau

b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau

c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie

pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

(2) Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe

cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate,

inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Art. 583. - (1) Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra

lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului

cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există.

(2) În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de

proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu

costurile necesare obţinerii acestora.

Art. 584. - (1) În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă,

proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu

plata, la alegerea sa:

a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau

b) a sporului de valoare adus imobilului.

(2) În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului

are dreptul:

a) să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără

înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie

jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare

adus imobilului; sau

b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea

imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

(3) În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul

imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe

care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Art. 585. - (1) În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:

a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio

obligaţie către autorul lucrării;

b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia,

cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

(2) Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea

imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.

Art. 586. - (1) Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe

cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al

imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în

ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul

titlului său.

(2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa

sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrării care se întemeiază

pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând

o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.

Art. 587. - (1) În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial

asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă

poate cere înscrierea într-o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al

vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea

contribuţiei fiecăruia.

(2) Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate

opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata

de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept

de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea

terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării.

(3) În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea

contribuţiei fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de

proprietate.

Art. 588. - Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri

contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în

materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile

cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Art. 589. - Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe

cote-părţi, este condiţionată, potrivit reglementărilor din prezenta secţiune, de

înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată

în formă autentică, sau, după caz, al hotărârii judecătoreşti.

Art. 590. - (1) Până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către

cel îndreptăţit la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica

materialele.

(2) Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi

obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese.

Art. 591. - (1) Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata

indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul.

(2) Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra imobilului

pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza

convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit

dispoziţiilor art. 589.

Art. 592. - (1) Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului

lucrării la cumpărarea imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, proprietarul poate cere

instanţei judecătoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc

de contract de vânzare-cumpărare.

(2) Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia

pentru plata preţului de către autorul lucrării.

Art. 593. - Autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului

terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării.

Art. 594. - Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor

mobile prin posesia de bună-credinţă, cel care realizează o lucrare asupra imobilului

altuia folosind materialele unui terţ este obligat la plata contravalorii materialelor,

precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.

Art. 595. - Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziţii din prezenta secţiune, instanţa

este învestită să stabilească întinderea indemnizaţiei sau a despăgubirii, ea va ţine

seama de valoarea de circulaţie a bunului calculată la data hotărârii judecătoreşti.

Art. 596. - (1) Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra

imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate

asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile

şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în

momentul constituirii dreptului real.

(2) Dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) se aplică, în mod corespunzător, şi

lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra

imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării

realizate asupra acelui imobil.

(3) Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului

altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui

imobil se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 716, în lipsa unei prevederi

contrare.

Art. 597. - Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod

corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă.

Art. 598. - (1) Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a

confecţionat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre

manoperă şi valoarea materialelor, determinat la data confecţionării bunului.

(2) Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau,

după caz, cu valoarea materialelor.

Art. 599. - În toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera

sau există o diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este comună şi

se exercită în condiţiile secţiunii a 2-a a cap. IV din prezentul titlu.

Art. 600. - În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi,

fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar

suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.

Art. 601. - Dacă nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt

aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 598 şi 599.

CAPITOLUL III

Art. 602. - (1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes

public, fie în interes privat.

(2) Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin

acordul părţilor. Pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

Art. 603. - Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia

mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini

care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Art. 604. - (1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel

curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.

(2) Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia

poate cere autorizarea justiţiei spre a face pe fondul său lucrările necesare schimbării

direcţiei apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate.

(3) La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio

lucrare de natură să agraveze situaţia fondului inferior.

Art. 605. - (1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea

provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul

apelor care ţâşnesc pe acest din urmă fond datorită unor lucrări subterane întreprinse

de proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al

apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această

curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.

(2) În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea şi

mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior,

rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestui

din urmă fond.

(3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află

o construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir.

Art. 606. - (1) Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său

apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe

cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru

captarea apei.

(2) Dispoziţiile art. 605 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

Art. 607. - (1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente

este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, să ofere acest surplus

pentru proprietarul care nu şi-ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât

cu o cheltuială excesivă.

(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia prevăzută la alin. (1) pretinzând că

ar putea acorda surplusului de apă o altă destinaţie decât satisfacerea necesităţilor

curente. El poate însă cere despăgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu

condiţia de a dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.

Art. 608. - (1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului ce ar exista

pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de

proprietarul fondului inferior.

(2) Proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe cursul dacă

prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară pentru

satisfacerea nevoilor curente.

Art. 609. - (1) Proprietarul fondului pe care se află izvorul poate cere repararea

prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrările efectuate, a secat, a micşorat ori

a alterat apele sale.

(2) Dacă starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea

situaţiei anterioare atunci când apa era indispensabilă pentru exploatarea fondului său.

(3) În cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri învecinate, dispoziţiile alin. (1)

şi (2) se aplică în mod corespunzător, ţinând seama de întinderea izvorului pe fiecare

fond.

Art. 610. - Dispoziţiile prezentului paragraf se completează cu reglementările

speciale în materia regimului apelor.

Art. 611. - Proprietarul este obligat să îşi facă streaşina casei sale astfel încât

apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.

Art. 612. - Orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot face de către proprietarul

fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţă de linia de hotar,

dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să

nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa

minimă se poate face prin acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.

Art. 613. - (1) În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism

sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia

de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.

(2) În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară

scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălţimea cuvenită, a arborilor, plantaţiilor ori a

gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.

(3) Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor

aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum şi dreptul de a păstra

fructele căzute în mod natural pe fondul său.

Art. 614. - Nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun

decât cu acordul proprietarilor.

Art. 615. - (1) Este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între

fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru

vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond.

(2) Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia

de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţă mai mică de un metru.

(3) Distanţa se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent

pe faţa zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a

balconului, până la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară

tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar şi până la

această linie.

Art. 616. - Dispoziţiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-şi deschide,

fără limită de distanţă, ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice

vederea spre fondul învecinat.

Art. 617. - (1) Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are

dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului

propriu.

(2) Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire

exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în

cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face

pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.

(3) Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul

dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.

Art. 618. - (1) Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau

dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit

partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.

(2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea,

aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are

acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.

Art. 619. - Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere sunt

determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau printr-o

folosinţă continuă pe timp de 10 ani.

Art. 620. - (1) Termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despăgubire

pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant

începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere.

(2) În cazul în care încetează dreptul de trecere, proprietarul fondului aservit este

dator să restituie despăgubirea încasată, cu deducerea pagubei suferite în raport cu

durata efectivă a dreptului de trecere.

Art. 621. - (1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a

reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura

conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice,

subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu

acelaşi scop.

(2) Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte

ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

(3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă

este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.

(4) Clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de

trecere, dacă ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care acestea

sunt utilităţi noi.

Art. 622. - (1) De asemenea, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului

său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum şi accesul

vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul

unei despăgubiri, dacă este cazul.

(2) Dispoziţiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.

Art. 623. - (1) Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a

redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost

înştiinţat în prealabil.

(2) În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă despăgubire pentru

prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul

le-a cauzat fondului.

Art. 624. - (1) În cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia

pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are

dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat.

(2) Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat

apariţia pericolului.

Art. 625. - Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile

legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi

construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile

sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.

Art. 626. - Proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte

juridice, dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.

Art. 627. - (1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui

bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios

şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului.

(2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă

interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un

interes superior o impune.

(3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea

întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu

titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară.

(4) Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte

obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau

determinabilă.

(5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea

inalienabilităţii.

Art. 628. - (1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva

dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze

decât dacă este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate.

(2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.

(3) În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile

prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă.

(4) În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu

titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.

(5) Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei

de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se

conformează acestei obligaţii.

Art. 629. - (1) Înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în cazul

încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor.

(2) Atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea

acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu

nerespectarea clauzei.

(3) Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât

timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. 630. - (1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său,

inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de

judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui

vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.

(2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau

utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea

încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la

despăgubiri.

(3) Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze,

pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

CAPITOLUL IV

Art. 631. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică ori de câte ori, în temeiul unui

act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege, dreptul de proprietate

privată are 2 sau mai mulţi titulari.

Art. 632. - (1) Formele proprietăţii comune sunt următoarele:

a) proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea);

b) proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).

(2) Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată.

(3) Coproprietatea forţată nu poate înceta prin partaj judiciar.

Art. 633. - Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până

la proba contrară.

Art. 634. - (1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din

dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie

contrară.

(2) Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a

fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.

Art. 635. - Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile

coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte din drept.

Art. 636. - (1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura

în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.

(2) Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv

folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri.

Art. 637. - Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor,

proporţional cu cota lor parte din drept.

Art. 638. - (1) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau

culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de către coproprietari, în

proporţie cu cotele lor părţi.

(2) Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un

coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori

înstrăinate sau nu au pierit şi pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul

interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod

fortuit. Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.

(3) Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un

coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.

Art. 639. - Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul

coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.

Art. 640. - Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la

bunul comun fără acordul celorlalţi coproprietari.

Art. 641. - (1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor

contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire

la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea

cotelor-părţi.

(2) Actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui

coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia

o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către

ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.

(3) Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să suplinească

acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune

în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilităţii

sau valorii bunului.

(4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţă

cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai

mare de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se

pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va

fi considerat act de dispoziţie.

Art. 642. - (1) Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la

art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la

încheierea actului.

(2) Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să

exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun

în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul

tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au

participat la încheierea actului.

Art. 643. - (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de

calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul

acţiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor

coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile

celorlalţi coproprietari.

(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere

instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de

reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru

chemarea în judecată a altor persoane.

Art. 644. - (1) Se poate deroga de la dispoziţiile art. 635, 636, 641 şi art. 642

alin. (1) printr-un contract de administrare a coproprietăţii încheiat cu acordul tuturor

coproprietarilor.

(2) În cazul în care oricare dintre coproprietari denunţă contractul de administrare,

acesta îşi încetează existenţa, rămânând aplicabile regulile din prezenta secţiune.

(3) În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se află şi bunuri imobile,

contractele de administrare a coproprietăţii şi declaraţiile de denunţare a acestora vor

fi notate în cartea funciară, la cererea oricăruia dintre coproprietari.

Art. 645. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi în

cazul exercitării împreună, de către două sau mai multe persoane, a unui alt drept

real principal.

Art. 646. - Se află în coproprietate forţată:

1. bunurile prevăzute la art. 649, 660, 687 şi 1.141;

2. bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine,

situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile şi

izvoarele;

3. bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum ar fi o

centrală termică sau alte instalaţii care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum

comun într-un cartier de locuinţe sau alte asemenea bunuri;

4. orice alt bun comun prevăzut de lege.

Art. 647. - (1) Fiecare coproprietar poate exercita folosinţa bunului comun, cu

condiţia să respecte destinaţia acestuia şi să permită exercitarea folosinţei de către

ceilalţi coproprietari.

(2) Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare

coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate

asupra bunului comun numai odată cu exercitarea dreptului de dispoziţie asupra

bunului principal.

(3) Cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun se suportă în mod

proporţional cu cota-parte din drept a fiecărui coproprietar. Când bunul comun are

caracter accesoriu, în absenţa unei convenţii contrare, cota-parte din drept a fiecărui

coproprietar se stabileşte în funcţie de întinderea bunului principal.

Art. 648. - (1) Dacă într-o clădire sau într-un ansamblu rezidenţial există spaţii cu

destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie având proprietari diferiţi, părţile din clădire

care, fiind destinate întrebuinţării spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun

sunt obiectul unui drept de coproprietate forţată.

(2) Părţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative, care

constituie bunurile principale în sensul art. 546.

Art. 649. - (1) Sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin lege ori prin

act juridic nu se prevede altfel:

a) terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din

cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura

exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafaţă excedentară proprietarii

sunt titularii unei coproprietăţi obişnuite;

b) fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali

şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi

casa scărilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de

apă, centralele termice proprii şi ascensoarele;

c) instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încălzire şi de

gaze de la branşament/racord până la punctul de distribuţie către părţile aflate în

proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum şi

alte asemenea părţi;

d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei părţilor, sunt în folosinţă comună.

(2) Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile pentru spălătorii şi uscătorii

sunt considerate părţi comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste

utilităţi în conformitate cu proiectul clădirii.

Art. 650. - (1) Părţile comune pot fi atribuite coproprietarilor în folosinţă exclusivă

numai dacă prin aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalţi coproprietari.

(2) Decizia de atribuire în folosinţă exclusivă trebuie adoptată cu o majoritate de

două treimi din numărul coproprietarilor şi al cotelor-părţi. În clădirile unde sunt

constituite asociaţii de proprietari, decizia se adoptă de către adunarea generală, cu

aceeaşi majoritate.

Art. 651. - Cota-parte din dreptul de proprietate asupra părţilor comune are

caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spaţiului din clădire care

constituie bunul principal; înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se va putea face

decât odată cu dreptul asupra spaţiului care constituie bunul principal.

Art. 652. - În lipsa unei stipulaţii contrare existente în titlurile de proprietate,

cotele-părţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecărui spaţiu locativ la

totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din clădire.

Art. 653. - Fiecare coproprietar poate folosi, în condiţiile acordului de asociere,

atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi părţile comune, fără a aduce atingere

drepturilor celorlalţi proprietari şi fără a schimba destinaţia clădirii. În lipsa acordului

de asociere, dispoziţiile art. 647 rămân aplicabile.

Art. 654. - (1) În lipsa unor prevederi legale sau înţelegeri contrare, fiecare

coproprietar suportă cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea

părţilor comune, în proporţie cu cota sa parte.

(2) Cu toate acestea, cheltuielile legate de părţile comune folosite exclusiv de către

unii dintre coproprietari cad în sarcina acestora din urmă.

Art. 655. - Proprietarul este obligat să asigure întreţinerea spaţiului care constituie

bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună.

Art. 656. - (1) Coproprietarii sunt obligaţi să permită accesul în spaţiile care

constituie bunuri principale pentru efectuarea lucrărilor necesare conservării clădirii şi

întreţinerii părţilor comune.

(2) În această situaţie, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despăgubiţi de către

asociaţia de proprietari sau, după caz, de către proprietarul în interesul căruia au fost

efectuate lucrările.

Art. 657. - (1) În cazul în care clădirea a fost distrusă în întregime ori într-o

proporţie mai mare de jumătate din valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei

înţelegeri contrare, să solicite vânzarea la licitaţie publică a terenului şi a materialelor

de construcţie care au rezultat.

(2) În caz de distrugere a unei părţi mai mici decât cea prevăzută la alin. (1),

coproprietarii vor contribui la refacerea părţilor comune, proporţional cu cotele-părţi.

Dacă unul sau mai mulţi coproprietari refuză sau nu pot să participe la refacere, ei sunt

obligaţi să cedeze celorlalţi coproprietari cotele lor părţi din dreptul de proprietate. Preţul

se stabileşte de părţi ori, în caz de neînţelegere, de către instanţa judecătorească.

Art. 658. - (1) Încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din

clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî motivat cu o majoritate

de două treimi din numărul coproprietarilor.

(2) În acest caz, devin aplicabile dispoziţiile privitoare la coproprietatea obişnuită

şi temporară. Cu toate acestea, înstrăinarea sau ipotecarea se poate realiza dacă

există o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), coproprietarii care nu au votat ori, după

caz, s-au opus la înstrăinare sau ipotecare au dreptul la o despăgubire justă stabilită

pe cale convenţională ori, în caz de neînţelegere, pe cale judecătorească.

(4) Constatarea încetării destinaţiei de folosinţă comună pentru aceste părţi se

face prin hotărâre a adunării generale a asociaţiei de proprietari adoptată cu o

majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor.

(5) Imobilul, respectiv partea din imobil care rezultă din încetarea destinaţiei

folosinţei comune se înscrie în mod corespunzător în cartea funciară pe baza

documentaţiei cadastrale întocmite în acest scop.

Art. 659. - În cazul clădirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul

ansamblurilor rezidenţiale formate din locuinţe individuale, amplasate izolat, înşiruit

sau cuplat, în care există proprietăţi comune şi proprietăţi individuale, se constituie

asociaţia de proprietari, care se organizează şi funcţionează în condiţiile legii.

Art. 660. - (1) Zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri

sunt prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din

titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu

a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condiţiile legii.

(2) Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 661. - (1) Există semn de necomunitate a zidului atunci când culmea acestuia

este dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi înclinată spre celălalt fond. Zidul este

prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului către care este

înclinată coama zidului.

(2) Există semn de necomunitate a şanţului atunci când pământul este aruncat ori

înălţat exclusiv pe o parte a şanţului. Şanţul este prezumat a fi în proprietatea

exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat pământul.

(3) Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac să se

prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari.

Art. 662. - (1) Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor

învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune.

(2) În lipsa unor dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului,

înălţimea zidului comun se stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se

şi coama zidului.

Art. 663. - (1) Coproprietarii sunt ţinuţi să suporte cheltuielile ocazionate de

întreţinerea şi repararea despărţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecăruia.

(2) Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate să nu participe la cheltuielile de

întreţinere şi reparare, renunţând la dreptul său de proprietate asupra despărţiturii

comune, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile. Coproprietarul nu va

putea fi apărat de a participa la cheltuieli, în cazul în care are o construcţie sprijinită de

zidul comun ori în cazul în care trage un alt folos din exploatarea despărţiturii comune.

Art. 664. - (1) Oricare dintre coproprietari are dreptul să sprijine construcţii ori să

instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lăsa 6 centimetri spre celălalt

coproprietar şi fără a afecta dreptul acestuia de a sprijini construcţiile sale ori de a

instala propriile grinzi în zidul comun.

(2) Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul său până

în jumătatea zidului, în cazul în care ar dori să instaleze el însuşi grinzi ori să

construiască un coş de fum în acelaşi loc.

Art. 665. - (1) Oricare dintre coproprietari poate să înalţe zidul, cu îndatorirea de

a suporta singur cheltuielile de înălţare peste limita zidului comun, precum şi

cheltuielile de reparare a părţii comune a zidului ca urmare a înălţării acestuia.

(2) În cazul în care zidul nu poate rezista înălţării, proprietarul care doreşte să facă

această înălţare este dator să reconstruiască zidul în întregime luând din fondul său

suprafaţa pentru a asigura grosimea necesară zidului nou-ridicat.

(3) Vecinul care nu a contribuit la înălţare poate dobândi coproprietatea, plătind

jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi manoperei folosite, precum şi, dacă

este cazul, jumătate din valoarea terenului întrebuinţat pentru îngroşarea zidului.

Art. 666. - Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărţiturii comune poate

dobândi un drept de coproprietate asupra despărţiturii, plătind jumătate din valoarea

actualizată a materialelor şi manoperei folosite şi, după caz, jumătate din valoarea

terenului pe care despărţitura a fost construită. Dispoziţiile în materie de carte funciară

rămân aplicabile.

Art. 667. - Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în

temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor

persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din

dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.

Art. 668. - (1) Dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este

supusă dispoziţiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele

privind regimul comunităţii legale.

(2) În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic, dispoziţiile

privitoare la regimul comunităţii legale se aplică în mod corespunzător.

Art. 669. - Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de

cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.

Art. 670. - Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre

judecătorească, în condiţiile legii.

Art. 671. - (1) Partajul este inadmisibil în cazurile prevăzute de secţiunile a 3-a

şi a 4-a din prezentul capitol, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părţilor comune din clădirile cu

mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părţi încetează de a mai fi

destinate folosinţei comune.

(3) În cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată,

partajul este posibil numai prin bună învoială.

Art. 672. - Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o

perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă

autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

Art. 673. - Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea

partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor

celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de

împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii.

Art. 674. - Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are

capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai

cu autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

Art. 675. - Partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a

folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat, în condiţiile legii.

Art. 676. - (1) Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional cu

cota-parte a fiecărui coproprietar.

(2) Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va

face în unul dintre următoarele moduri:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai

multor coproprietari, la cererea acestora;

b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere,

la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari

proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

Art. 677. - (1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor născute

în legătură cu coproprietatea şi care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului

în care are loc partajul.

(2) Suma necesară pentru stingerea acestor obligaţii va fi preluată, în lipsa unei

stipulaţii contrare, din preţul vânzării bunului comun cu ocazia partajului şi va fi

suportată de către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia.

Art. 678. - (1) Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul

asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea

se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite

debitorului.

(2) În cazul vânzării silite a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra unui

bun, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin două

săptămâni înainte de data stabilită pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora şi

locul licitaţiei. La preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi.

(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror

creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul

să urmărească silit bunul, în mâinile oricui s-ar găsi, atât înainte, cât şi după partaj.

(4) Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor numai dacă,

înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată certă în cazul bunurilor mobile sau

au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de

publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.

Art. 679. - (1) Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea,

să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor.

Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa

lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când

partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în

proces.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de

garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu

conservarea sau administrarea acestuia.

Art. 680. - (1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau,

după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data

stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul

împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti.

(2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul

de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă,

după caz, au fost înscrise în cartea funciară.

Art. 681. - Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul

comun rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma

partajului.

Art. 682. - Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se

strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani

care i-au fost atribuite prin partaj.

Art. 683. - (1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru

evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a

vânzătorului aplicându-se în mod corespunzător.

(2) Fiecare este obligat să îl despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin

efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil,

partea datorată de acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari,

inclusiv de coproprietarul prejudiciat.

(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei

săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj.

Art. 684. - (1) Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze

ca şi contractele.

(2) Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate

absolută.

(3) Partajul este însă valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune; pentru

bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.

Art. 685. - Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială

coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte

bunurile atribuite.

Art. 686. - Prevederile prezentei secţiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în

coproprietate, indiferent de izvorul său, precum şi celor aflate în devălmăşie.

CAPITOLUL V

Art. 687. - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică, în absenţa unei reglementări

speciale, ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul

folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în

intervale de timp determinate, egale sau inegale.

Art. 688. - Proprietatea periodică se naşte în temeiul unui act juridic, dispoziţiile

în materie de carte funciară aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 689. - (1) În privinţa intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar poate

încheia, în condiţiile legii, acte precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele

asemenea.

(2) Actele de administrare sau de dispoziţie privind cota-parte din dreptul de

proprietate aferentă unui alt interval de timp sunt inopozabile titularului cotei-părţi

respective. Dispoziţiile art. 642 alin. (2) şi art. 643 se aplică în mod corespunzător.

(3) În raporturile cu terţii cocontractanţi de bună-credinţă, actele de administrare

sau de dispoziţie menţionate la alin. (2) sunt anulabile.

Art. 690. - (1) Fiecare coproprietar este obligat să facă toate actele de

conservare, în aşa fel încât să nu împiedice ori să nu îngreuneze exercitarea

drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile mari, coproprietarul care

avansează cheltuielile necesare are dreptul la despăgubiri în raport cu valoarea

drepturilor celorlalţi coproprietari.

(2) Actele prin care se consumă în tot sau în parte substanţa bunului pot fi făcute

numai cu acordul celorlalţi coproprietari.

(3) La încetarea intervalului, coproprietarul este dator să predea bunul

coproprietarului îndreptăţit să îl folosească în următorul interval.

(4) Coproprietarii pot încheia un contract de administrare, dispoziţiile art. 644

alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 691. - (1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute în prezentul capitol atrage

plata de despăgubiri.

(2) În cazul în care unul dintre coproprietari tulbură în mod grav exercitarea

proprietăţii periodice, acesta va putea fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la

cererea coproprietarului vătămat.

(3) Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalţi coproprietari sau

un terţ cumpără cota-parte a celui exclus.

(4) În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a

cererii de excludere, prin care se va stabili că sunt îndeplinite condiţiile excluderii,

încheiere care va putea fi atacată cu recurs pe cale separată.

(5) După rămânerea definitivă a încheierii de admitere în principiu, în absenţa

înţelegerii părţilor, se va stabili preţul vânzării silite pe bază de expertiză. După

consemnarea preţului la instituţia de credit stabilită de instanţă, se va pronunţa

hotărârea care va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

(6) După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dobânditorul îşi va putea înscrie

dreptul în cartea funciară, iar transmiţătorul va putea să ridice suma consemnată la

instituţia de credit stabilită de instanţă.

Art. 692. - Proprietatea periodică încetează prin radiere din cartea funciară în

temeiul dobândirii de către o singură persoană a tuturor cotelor-părţi din dreptul de

proprietate periodică, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

TITLUL III

CAPITOLUL I

Art. 693. - (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe

terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul

dobândeşte un drept de folosinţă.

(2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin

uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciară

rămân aplicabile.

(3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul

întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în

mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea

superficiei.

(4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe

baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea

constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza

cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.

Art. 694. - Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de

ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.

Art. 695. - (1) Dreptul de superficie se exercită în limitele şi în condiţiile actului

constitutiv. În lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de superficie este

delimitată de suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea

necesară exploatării construcţiei sau, după caz, de suprafaţa de teren aferentă şi de

cea necesară exploatării construcţiei edificate.

(2) În cazul prevăzut la art. 693 alin. (3), în absenţa unei stipulaţii contrare, titularul

dreptului de superficie nu poate modifica structura construcţiei. El o poate însă

demola, dar cu obligaţia de a o reconstrui în forma iniţială.

(3) În cazul în care superficiarul modifică structura construcţiei, proprietarul

terenului poate să ceară, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau

repunerea în situaţia anterioară. În al doilea caz, curgerea termenului de prescripţie

de 3 ani este suspendată până la expirarea duratei superficiei.

(4) Titularul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp construcţia există,

dreptul de folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu

dreptul de proprietate asupra construcţiei.

Art. 696. - (1) Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva

oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului

terenului.

(2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.

Art. 697. - (1) În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părţile

nu au prevăzut alte modalităţi de plată a prestaţiei de către superficiar, titularul

dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria

stabilită pe piaţa liberă, ţinând seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei

în cazul în care aceasta există, de zona în care se află terenul, precum şi de orice alte

criterii de determinare a contravalorii folosinţei.

(2) În caz de neînţelegere între părţi, suma datorată proprietarului terenului va fi

stabilită pe cale judecătorească.

Art. 698. - Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru

una dintre următoarele cauze:

a) la expirarea termenului;

b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi

persoane;

c) prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest sens;

d) în alte cazuri prevăzute de lege.

Art. 699. - (1) În cazul prevăzut la art. 698 lit. a), în absenţa unei stipulaţii contrare,

proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate

de superficiar prin accesiune, cu obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia

de la data expirării termenului.

(2) Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar

valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul

terenului poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul la valoarea de

circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. Constructorul

poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe

teren şi repune terenul în situaţia anterioară.

(3) În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului,

dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în momentul încetării dreptului

de superficie. Ipotecile care grevează dreptul de superficie se strămută de drept

asupra sumei primite de la proprietarul terenului în cazul prevăzut la alin. (1), se extind

de drept asupra terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se strămută de drept

asupra materialelor în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.

(4) Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenţei superficiei nu se

extind cu privire la întregul imobil în momentul încetării dreptului de superficie în cazul

prevăzut la alin. (1). Ele se strămută de drept asupra sumei de bani primite de

proprietarul terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu

privire la întregul teren în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.

Art. 700. - (1) În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în

absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrămintele consimţite de superficiar se

menţin pe durata pentru care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea

termenului iniţial al superficiei.

(2) Ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de

obiectul asupra căruia s-au constituit.

Art. 701. - (1) În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcţiei,

drepturile reale care grevează dreptul de superficie se sting, dacă legea nu prevede

altfel.

(2) Ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata

existenţei dreptului de superficie se menţin asupra dreptului de proprietate reîntregit.

Art. 702. - Dispoziţiile prezentului capitol sunt aplicabile şi în cazul plantaţiilor,

precum şi al altor lucrări autonome cu caracter durabil.

CAPITOLUL II

Art. 703. - Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege

fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva

substanţa.

Art. 704. - (1) Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte

moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.

(2) Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.

Art. 705. - Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică uzufructului în mod

corespunzător.

Art. 706. - Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori

incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din

acestea.

Art. 707. - Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct,

precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta.

Art. 708. - (1) Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager.

(2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de

cel mult 30 de ani. Atunci când este constituit cu depăşirea acestui termen, uzufructul

se reduce de drept la 30 de ani.

(3) Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după

caz, că este constituit pe o durată de 30 de ani.

(4) Uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită

vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de

împlinirea vârstei stabilite.

Art. 709. - În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul are folosinţa exclusivă a

bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia.

Art. 710. - Fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului

aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului

proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate

de producerea lor.

Art. 711. - Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata

uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.

Art. 712. - Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum

ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu

obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea

proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.

Art. 713. - (1) Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi

consumptibile, se uzează ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul are dreptul de a le

folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor.

(2) În acest caz, el nu va fi obligat să le restituie decât în starea în care se vor afla

la data stingerii uzufructului.

(3) Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun proprietar, de bunurile care, fără a

fi consumptibile, se deteriorează rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârşitul

uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la această din

urmă dată.

Art. 714. - (1) În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda

dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie

de carte funciară fiind aplicabile.

(2) Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru

obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi

cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul

proprietar.

(3) După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar pentru

toate obligaţiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se

aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii.

(4) După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea

termenului iniţial sau până la decesul uzufructuarului iniţial.

Art. 715. - (1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda

bunul primit în uzufruct.

(2) Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară, sunt

opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, după stingerea uzufructului prin

decesul sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până la

împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului.

(3) Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar şi

înscrise în cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile

proprietarului şi moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de

un an, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz,

locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului.

(4) În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, locaţiunile

încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului.

Art. 716. - (1) La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo

despăgubire pentru lucrările adăugate unui bun imobil, cu excepţia celor necesare,

sau pentru îmbunătăţirile aduse unui bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a

sporit valoarea bunului.

(2) Dacă lucrările sau îmbunătăţirile au fost făcute fără încuviinţarea proprietarului,

acesta poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea lor şi la readucerea bunului în

starea în care i-a fost încredinţat.

(3) Uzufructuarul va putea cere o indemnizaţie echitabilă pentru lucrările necesare

adăugate. De asemenea, el va putea cere o indemnizaţie echitabilă şi pentru celelalte

lucrări adăugate sau pentru îmbunătăţirile făcute cu încuviinţarea proprietarului, dacă

prin acestea s-a sporit valoarea bunului.

(4) În cazul lucrărilor autonome făcute de uzufructuar asupra unui bun imobil, vor

fi aplicabile, în mod corespunzător, în lipsă de stipulaţie sau dispoziţie legală contrară,

dispoziţiile din materia accesiunii imobiliare artificiale.

Art. 717. - (1) Dacă uzufructul cuprinde păduri tinere destinate de proprietarul lor

unor tăieri periodice, uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şi câtimea tăierii,

potrivit regulilor stabilite de proprietar în conformitate cu dispoziţiile legale, fără ca

uzufructuarul să poată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în

timpul uzufructului.

(2) Arborii care se scot din pepiniere fără degradarea acestora nu fac parte din

uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale în ce

priveşte înlocuirea lor.

Art. 718. - (1) Uzufructuarul poate, conformându-se dispoziţiilor legale şi folosinţei

obişnuite a proprietarului, să exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate

tăierii regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic pe o întindere de pământ

determinată, fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa

fondului.

(2) În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi; va putea însă

întrebuinţa, pentru a face reparaţiile la care este obligat, arbori căzuţi accidental; în

acest scop poate chiar să taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a constata,

în prezenţa nudului proprietar, această trebuinţă.

Art. 719. - Uzufructuarul poate lua din păduri araci pentru vii; poate, de

asemenea, lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosinţei

obişnuite a proprietarului, în limitele dispoziţiilor legale.

Art. 720. - Pomii fructiferi ce se usucă şi cei căzuţi accidental se cuvin

uzufructuarului cu îndatorirea de a-i înlocui cu alţii.

Art. 721. - În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul

proprietar de carierele de piatră şi de nisip ce sunt în exploatare la constituirea

dreptului de uzufruct.

Art. 722. - Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încă şi

nici asupra comorii ce s-ar putea descoperi în timpul uzufructului.

Art. 723. - (1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la data

constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra însă în posesia lor decât după

inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stării în care se află imobilele, cu

excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune.

(2) Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori după

notificarea acestuia.

Art. 724. - În exercitarea dreptului său, uzufructuarul este ţinut să respecte

destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigură o

creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în niciun fel interesele

proprietarului.

Art. 725. - Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar

pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în

uzufruct.

Art. 726. - (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună

o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.

(2) Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi donatorul care şi-au rezervat

dreptul de uzufruct.

(3) În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa poate dispune

depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii atunci când

uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se află, pune în

pericol drepturile nudului proprietar.

Art. 727. - (1) Dacă uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea

nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor şi va dispune ca fructele

civile încasate şi sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale şi industriale

percepute să fie depuse la o instituţie de credit aleasă de părţi. În acest caz,

uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente.

(2) Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosinţă şi

depunerea sumelor la o instituţie de credit aleasă de părţi. Dobânzile produse în cursul

uzufructului revin uzufructuarului.

(3) Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi fie lăsate o parte din bunurile

mobile necesare folosinţei sale sau familiei sale, cu obligaţia de a le restitui la

stingerea uzufructului.

Art. 728. - Întârzierea în depunerea garanţiei nu afectează dreptul uzufructuarului

de a percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii uzufructului.

Art. 729. - (1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a

bunului.

(2) Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar.

(3) Sunt reparaţii mari acelea ce au ca obiect o parte importantă din bun şi care

implică o cheltuială excepţională, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori

reabilitarea construcţiilor privind structura de rezistenţă, zidurile interioare şi/sau

exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la

înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a unui sistem

electronic în ansamblul său.

(4) Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de

neefectuarea reparaţiilor de întreţinere.

Art. 730. - (1) Uzufructuarul este obligat să îl înştiinţeze pe nudul proprietar

despre necesitatea reparaţiilor mari.

(2) Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile mari,

uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie

contravaloarea lor până la sfârşitul anului în curs, actualizată la data plăţii.

Art. 731. - Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt obligaţi să reconstruiască

ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori dintr-un caz fortuit.

Art. 732. - Uzufructuarul cu titlu particular nu este obligat la plata datoriilor pentru

care fondul este ipotecat, iar dacă le va plăti, are acţiune contra nudului proprietar.

Art. 733. - (1) Uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de

litigiile privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor.

(2) Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt

plătite de uzufructuar.

Art. 734. - Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoştinţa nudului

proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub

sancţiunea obligării la plata de daune-interese.

Art. 735. - (1) Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar.

(2) Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de

uzufructuar, nudul proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul

este cu titlu oneros, nudul proprietar datorează acestuia şi dobânda legală.

Art. 736. - (1) Dacă turma dată în uzufruct a pierit în întregime din cauze

neimputabile uzufructuarului, acesta va restitui numai pieile ori valoarea acestora.

(2) Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat să înlocuiască

animalele pierite cu cele de prăsilă.

Art. 737. - Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în aceleaşi condiţii

ca şi cesiunea de creanţă şi cu îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de

lege.

Art. 738. - (1) Uzufructuarul are dreptul să încaseze capitalul şi să perceapă

dobânzile creanţei şi să îndeplinească toate actele necesare pentru conservarea ori

încasarea dobânzilor. Titularul dreptului de creanţă poate face toate actele de

dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor uzufructuarului.

(2) După plata creanţei, uzufructul continuă asupra capitalului, cu obligaţia

uzufructuarului de a-l restitui creditorului la stingerea uzufructului.

(3) Uzufructuarul suportă toate cheltuielile şi sarcinile referitoare la dobânzi.

Art. 739. - Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata

uzufructului său, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat numai la restituirea

veniturilor încasate cu anticipaţie.

Art. 740. - (1) Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului, cum ar

fi cel de a dobândi valori mobiliare, aparţine nudului proprietar, iar uzufructuarul are

numai dreptul de a exercita uzufructul asupra bunurilor astfel dobândite.

(2) Dacă nudul proprietar cedează dreptul său, bunul dobândit în urma înstrăinării

este predat uzufructuarului, care va da socoteală la sfârşitul uzufructului.

Art. 741. - (1) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei

părţi indivize, unei cote-părţi din dreptul de proprietate sau oricărui alt bun aparţine

uzufructuarului.

(2) Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul care are ca efect modificarea

substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social sau bunul deţinut în

coproprietate, ori schimbarea destinaţiei acestui bun sau încetarea societăţii,

reorganizarea ori încetarea persoanei juridice sau, după caz, a unei întreprinderi.

(3) Repartizarea exercitării dreptului de vot în alte condiţii decât cele prevăzute la

alin. (1) şi (2) nu este opozabilă terţilor, afară de cazul în care aceştia au cunoscut-o

în mod expres.

Art. 742. - Dividendele a căror distribuire a fost aprobată, în condiţiile legii, de

adunarea generală în timpul uzufructului se cuvin uzufructuarului de la data stabilită

prin hotărârea adunării generale.

Art. 743. - (1) Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile

aferente masei patrimoniale sau părţii din masa patrimonială date în uzufruct, nudul

proprietar trebuie să restituie sumele avansate, la stingerea uzufructului, fără nicio

dobândă.

(2) În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin. (1), nudul

proprietar poate, la alegere, să le plătească el însuşi sau să vândă o parte suficientă

din bunurile date în uzufruct. Dacă însă nudul proprietar plăteşte aceste datorii,

uzufructuarul datorează dobânzi pe toata durata uzufructului.

(3) Legatarul uzufructului universal ori cu titlu universal este obligat să achite, în

proporţie cu obiectul uzufructului şi fără niciun drept de restituire, legatele cu titlu

particular având ca obiect obligaţii de întreţinere sau, după caz, rente viagere.

Art. 744. - Dacă plata datoriilor nu se va face în modul prevăzut la art. 743,

creditorii pot să urmărească bunurile date în uzufruct.

Art. 745. - În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul unui fond de comerţ nu

poate să dispună de bunurile ce îl compun. În situaţia în care dispune de aceste bunuri

are obligaţia de a le înlocui cu altele similare şi de valoare egală.

Art. 746. - (1) Uzufructul se stinge pe cale principală prin:

a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalităţii juridice;

b) ajungerea la termen;

c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se

întrunesc în aceeaşi persoană;

d) renunţarea la uzufruct;

e) neuzul timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei

creanţe.

(2) Uzufructul se stinge prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei juridice a

uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a împlinit.

(3) În cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în materie de carte funciară.

Art. 747. - (1) Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când

uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să

se degradeze.

(2) Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea drepturilor

lor; ei se pot angaja să repare stricăciunile şi pot oferi garanţii pentru viitor.

(3) Instanţa poate dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului, fie

preluarea folosinţei bunului de către nudul proprietar, cu obligaţia acestuia de a plăti

uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru

garantarea rentei, instanţa poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.

Art. 748. - (1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime

dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii

rămase.

(2) În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despăgubirii plătite de terţ sau,

după caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru

repararea bunului. Dispoziţiile art. 712 se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL III

Art. 749. - Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege

fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.

Art. 750. - Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa nudului

proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea

copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate

în întreţinere.

Art. 751. - Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte

moduri prevăzute de lege.

Art. 752. - Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul

acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat.

Art. 753. - (1) Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptăţit să

perceapă toate fructele naturale şi industriale produse de bun ori, după caz, să ocupe

întreaga locuinţă, este dator să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de

întreţinere întocmai ca şi uzufructuarul.

(2) Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu este îndreptăţit să perceapă

decât o parte din fructe ori să ocupe decât o parte din locuinţă, va suporta cheltuielile

de cultură sau de întreţinere în proporţie cu partea de care se foloseşte.

Art. 754. - Dispoziţiile prezentului capitol se completează, în mod corespunzător,

cu cele privitoare la uzufruct.

CAPITOLUL IV

Art. 755. - (1) Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau

utilitatea imobilului unui alt proprietar.

(2) Utilitatea rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o

sporire a confortului acestuia.

Art. 756. - Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin

uzucapiune, dispoziţiile în materie de carte funciară rămânând aplicabile.

Art. 757. - Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

Art. 758. - Servitutea se poate constitui în vederea unei utilităţi viitoare a fondului

dominant.

Art. 759. - (1) Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului

fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant.

(2) În acest caz, sub condiţia notării în cartea funciară, obligaţia se transmite

dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit.

Art. 760. - (1) Servituţile sunt aparente sau neaparente.

(2) Servituţile aparente sunt acelea a căror existenţă este atestată de un semn

vizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o fereastră, un apeduct.

(3) Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este atestată de vreun

semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi ori de a nu construi

peste o anumită înălţime.

Art. 761. - (1) Servituţile sunt continue sau necontinue.

(2) Servituţile continue sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi continuu

fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea

de a nu construi.

(3) Servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă este necesar faptul

actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.

Art. 762. - (1) Servituţile sunt pozitive sau negative.

(2) Servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită

o parte din prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi

servitutea de trecere.

(3) Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este

obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de

proprietate, cum ar fi servitutea de a nu construi.

Art. 763. - Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin

uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituţile pozitive.

Art. 764. - Modul de exerciţiu al servituţii se dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi

dreptul de servitute.

Art. 765. - (1) În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant

poate lua toate măsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita

şi conserva servitutea.

(2) Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrări revin celor 2 proprietari,

proporţional cu avantajele pe care le obţin, în măsura în care lucrările efectuate pentru

exerciţiul servituţii sunt necesare şi profită inclusiv fondului aservit.

Art. 766. - În toate cazurile în care cheltuielile lucrărilor necesare pentru

exercitarea şi conservarea servituţilor revin proprietarului fondului aservit, acesta se

va putea exonera de obligaţie renunţând la dreptul de proprietate asupra fondului

aservit în întregime sau asupra părţii din fondul aservit necesare pentru exercitarea

servituţii în favoarea proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte

funciară rămân aplicabile.

Art. 767. - (1) Proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la orice act

care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, el nu va putea schimba starea

locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.

(2) Dacă are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit va putea

schimba locul prin care se exercită servitutea în măsura în care exercitarea servituţii

rămâne la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant.

Art. 768. - Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situaţia fondului aservit

şi nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii.

Art. 769. - (1) Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată

pentru uzul şi utilitatea fiecărei părţi, fără ca situaţia fondului aservit să poată fi

agravată.

(2) Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi

utilitatea fondului dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire, sub rezerva

prevederilor art. 768.

(3) Cu toate acestea, dacă servitutea este exercitată pentru uzul şi utilitatea

exclusivă a uneia dintre părţile despărţite din fondul dominant ori nu se poate exercita

decât pe una dintre părţile despărţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte

părţi se stinge.

Art. 770. - (1) Servituţile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea

funciară pentru una dintre următoarele cauze:

a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;

b) renunţarea proprietarului fondului dominant;

c) ajungerea la termen;

d) răscumpărarea;

e) imposibilitatea definitivă de exercitare;

f) neuzul timp de 10 de ani;

g) dispariţia oricărei utilităţi a acestora.

(2) Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit, dacă

servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.

Art. 771. - (1) Termenul de 10 de ani prevăzut la art. 770 alin. (1) lit. f) curge de

la data ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la data primului act

contrar servituţilor continue.

(2) Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către uzufructuar profită şi

celorlalţi coproprietari, respectiv nudului proprietar.

Art. 772. - (1) Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de proprietarul

fondului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea care o procură fondului

dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată fondului aservit.

(2) În caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate suplini consimţământul

proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va

ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două fonduri.

TITLUL IV

Art. 773. - Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi

constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi

patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul

sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai

multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă

de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.

Art. 774. - (1) Fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în formă

autentică. Ea trebuie să fie expresă.

(2) Legea în temeiul căreia este stabilită fiducia se completează cu dispoziţiile

prezentului titlu, în măsura în care nu cuprinde dispoziţii contrare.

Art. 775. - Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se

realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului.

Art. 776. - (1) Orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor în contractul

de fiducie.

(2) Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituţiile de credit,

societăţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de

investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate.

(3) De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii, indiferent

de forma de exercitare a profesiei.

Art. 777. - Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă

persoană.

Art. 778. - În absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate, în orice

moment, să desemneze un terţ care să îi reprezinte interesele în executarea

contractului şi care să îi exercite drepturile născute din contractul de fiducie.

Art. 779. - Contractul de fiducie trebuie să menţioneze, sub sancţiunea nulităţii

absolute:

a) drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale

transferate;

b) durata transferului, care nu poate depăşi 33 de ani începând de la data încheierii

sale;

c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor;

d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;

e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care permit

determinarea acestora;

f) scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale

fiduciarului ori ale fiduciarilor.

Art. 780. - (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie şi

modificările sale trebuie să fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lună

de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent să administreze sumele

datorate de fiduciar bugetului general consolidat al statului.

(2) Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi reale imobiliare, acestea

sunt înregistrate, în condiţiile prevăzute de lege, sub aceeaşi sancţiune, la

compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale competent

pentru administrarea sumelor datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-

teritoriale în raza cărora se află imobilul, dispoziţiile de carte funciară rămânând

aplicabile.

(3) Desemnarea ulterioară a beneficiarului, în cazul în care acesta nu este precizat

chiar în contractul de fiducie, trebuie să fie făcută, sub aceeaşi sancţiune, printr-un act

scris înregistrat în aceleaşi condiţii.

(4) Dacă pentru transmiterea unor drepturi este necesară îndeplinirea unor cerinţe

speciale de formă, se va încheia un act separat cu respectarea cerinţelor legale. În

aceste cazuri, lipsa înregistrării fiscale atrage aplicarea sancţiunilor administrative

prevăzute de lege.

Art. 781. - (1) Fiducia este opozabilă terţilor de la data menţionării sale în Arhiva

Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

(2) Înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a garanţiilor reale imobiliare, care

fac obiectul contractului de fiducie se face şi în cartea funciară, pentru fiecare drept

în parte.

Art. 782. - (1) Când fiduciarul acţionează în contul masei patrimoniale fiduciare,

el poate să facă menţiune expresă în acest sens, cu excepţia cazurilor în care acest

lucru este interzis prin contractul de fiducie.

(2) De asemenea, când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror

transmitere este supusă publicităţii, în registrul de publicitate fiduciarul poate solicita

să se menţioneze denumirea fiduciarului şi calitatea în care acţionează.

(3) În toate cazurile în care constituitorul sau beneficiarul solicită acest lucru în

conformitate cu contractul de fiducie, fiduciarul va trebui să îşi precizeze calitatea în

care acţionează. În caz contrar, dacă actul este păgubitor pentru constituitor, se va

considera că actul a fost încheiat de fiduciar în nume propriu.

Art. 783. - Contractul de fiducie trebuie să cuprindă condiţiile în care fiduciarul dă

socoteală constituitorului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale. De asemenea,

fiduciarul trebuie să dea socoteală, la intervale precizate în contractul de fiducie,

beneficiarului şi reprezentantului constituitorului, la cererea acestora.

Art. 784. - (1) În raporturile cu terţii, se consideră că fiduciarul are puteri depline

asupra masei patrimoniale fiduciare, acţionând ca un veritabil şi unic titular al

drepturilor în cauză, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că terţii aveau

cunoştinţă de limitarea acestor puteri.

(2) Fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii părţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit

regulilor care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia.

Art. 785. - Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului nu afectează

masa patrimonială fiduciară.

Art. 786. - (1) Bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile

legii, de titularii de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri sau de acei creditori

ai constituitorului care au o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei

opozabilitate este dobândită, potrivit legii, anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmărire

poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului, însă numai în temeiul hotărârii

judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii prin care a fost desfiinţat sau a devenit

inopozabil, în orice mod, cu efect retroactiv, contractul de fiducie.

(2) Titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimonială

fiduciară nu pot urmări decât aceste bunuri, cu excepţia cazului în care, prin contractul

de fiducie, s-a prevăzut obligaţia fiduciarului sau/şi a constituitorului de a răspunde

pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei. În acest caz, va fi urmărit mai întâi activul

masei patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacă este necesar, bunurile fiduciarului sau/şi

ale constituitorului, în limita şi în ordinea prevăzute în contractul de fiducie.

Art. 787. - Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare

a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse

în patrimoniul său.

Art. 788. - (1) Dacă fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol

interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul

poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului.

(2) Până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul, reprezentantul său sau,

în lipsa acestora, beneficiarul va numi un administrator provizoriu al masei

patrimoniale fiduciare. În cazul în care constituitorul, reprezentantul său sau

beneficiarul desemnează concomitent un administrator provizoriu, va prevala

desemnarea făcută de constituitorul ori de reprezentantul său legal.

(3) Mandatul administratorului provizoriu încetează în momentul înlocuirii

fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a cererii de înlocuire. Soluţionarea

cererii de înlocuire a fiduciarului se realizează de urgenţă şi cu precădere.

(4) Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu poate fi dispusă de

instanţa de judecată numai cu acordul acestora.

(5) În cazul în care instanţa de judecată a numit un nou fiduciar, acesta va avea

toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de fiducie.

(6) Constituitorul, reprezentatul acestuia, noul fiduciar sau administratorul

provizoriu poate să înregistreze această modificare a fiduciei, aplicându-se în mod

corespunzător dispoziţiile art. 780 şi 781. Înlocuirea fiduciarului se produce numai

după această înregistrare.

Art. 789. - (1) Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie

poate fi denunţat unilateral de către constituitor.

(2) După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau

revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către constituitor decât cu acordul

beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.

Art. 790. - (1) Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin

realizarea scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului.

(2) El încetează, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţă la fiducie,

iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea

situaţie. Declaraţiile de renunţare sunt supuse aceloraşi formalităţi de înregistrare ca

şi contractul de fiducie. Încetarea se produce la data finalizării formalităţilor de

înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare.

(3) Contractul de fiducie încetează şi în momentul în care s-a dispus deschiderea

procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit

legii, efectele reorganizării persoanei juridice.

Art. 791. - (1) Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară

existentă în acel moment se transferă la beneficiar, iar în absenţa acestuia, la

constituitor.

(2) Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al

constituitorului se va produce numai după plata datoriilor fiduciare.

TITLUL V

CAPITOLUL I

Art. 792. - (1) Persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu

administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui

patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia.

(2) Împuternicirea prin legat produce efecte dacă este acceptată de administratorul

desemnat.

(3) Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor

altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete

impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare.

(4) Administratorul persoană fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Art. 793. - (1) Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau

înţelegerii ulterioare a părţilor ori împrejurărilor concrete, administrarea se realizează

cu titlu gratuit, administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv

sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin hotărâre

judecătorească. În acest ultim caz, se va ţine seama de uzanţe şi, în lipsa unui

asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator.

(2) Persoana care acţionează fără a avea acest drept sau fără a fi autorizată în

acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rămânând aplicabile, dacă este cazul,

regulile de la gestiunea de afaceri.

Art. 794. - În absenţa unor dispoziţii legale speciale, prevederile prezentului titlu

se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia.

CAPITOLUL II

Art. 795. - Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să

efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile

pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.

Art. 796. - (1) Cel împuternicit cu administrarea simplă este ţinut să culeagă

fructele bunurilor şi să exercite drepturile aferente administrării acestora.

(2) Administratorul încasează creanţele administrate, eliberând în mod valabil

chitanţele corespunzătoare, şi exercită drepturile aferente valorilor mobiliare pe care

le are în administrare, precum dreptul de vot, de conversie şi de răscumpărare.

Art. 797. - Administratorul este obligat să continue modul de folosire sau de

exploatare a bunurilor frugifere fără a schimba destinaţia acestora, cu excepţia cazului

în care este autorizat de către beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de

către instanţa judecătorească.

Art. 798. - (1) Administratorul este obligat să investească sumele de bani aflate

în administrarea sa în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu referitoare la

plasamentele considerate sigure.

(2) Administratorul poate, totodată, să modifice investiţiile efectuate anterior dobândirii

de către acesta a calităţii sale ori efectuate de el însuşi în calitate de administrator.

Art. 799. - (1) Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat,

administratorul va putea să înstrăineze cu titlu oneros bunul sau să îl greveze cu o

garanţie reală, atunci când este necesar pentru conservarea valorii bunului, achitarea

datoriilor ori menţinerea modului de folosinţă potrivit destinaţiei obişnuite a bunului,

numai cu autorizarea beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia ori în cazul

în care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.

(2) Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii imediate poate fi înstrăinat fără

această autorizare.

(3) Când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu,

administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu

o garanţie reală ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalităţii.

În celelalte cazuri, este necesară autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după

caz, a instanţei judecătoreşti.

(4) Încheierea actului de înstrăinare în lipsa autorizării prealabile cerute potrivit

prezentului articol atrage, în cazul în care cauzează prejudicii, obligaţia de reparare

integrală şi reprezintă motiv de înlocuire a administratorului.

Art. 800. - Persoana împuternicită cu administrarea deplină este ţinută să

conserve şi să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul sau să

realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în măsura în care aceasta este în interesul

beneficiarului.

Art. 801. - Pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor sale, administratorul va

putea să înstrăineze, cu titlu oneros, bunurile sau să le greveze cu un drept real ori

chiar să le schimbe destinaţia, precum şi să efectueze orice alte acte necesare sau

utile, inclusiv orice formă de investiţie.

CAPITOLUL III

Art. 802. - (1) Administratorul bunurilor altuia acţionează numai în limitele puterilor

ce îi sunt conferite şi este ţinut, în exercitarea atribuţiilor sale, să respecte obligaţiile

ce îi incumbă potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor.

(2) Administratorul nu va fi răspunzător pentru pieirea bunurilor pricinuită de forţa

majoră, vechimea sau natura perisabilă a bunurilor ori de folosirea obişnuită şi

autorizată a acestora.

Art. 803. - (1) Administratorul trebuie să acţioneze cu diligenţa pe care un bun

proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.

(2) Administratorul trebuie, totodată, să acţioneze cu onestitate şi loialitate în

vederea realizării optime a intereselor beneficiarului sau a scopului urmărit.

Art. 804. - (1) Administratorul nu îşi poate exercita atribuţiile în interesul său

propriu sau al unei terţe persoane.

(2) Administratorul este obligat să evite apariţia unui conflict între interesul său

propriu şi obligaţiile sale de administrator.

(3) În măsura în care administratorul însuşi este şi beneficiar, acesta este ţinut să

îşi exercite atribuţiile în interesul comun al tuturor beneficiarilor, prin acordarea unui

tratament egal interesului său şi celui al celorlalţi beneficiari.

Art. 805. - Administratorul este obligat să îl anunţe de îndată pe beneficiar despre

orice interes pe care l-ar avea într-o anumită activitate şi care este de natură să îl

pună într-o situaţie de conflict de interese, precum şi drepturile pe care le-ar putea

invoca împotriva beneficiarului sau a bunurilor administrate, indicând, după caz,

natura şi valoarea drepturilor respective, cu excepţia intereselor şi drepturilor născute

din actul constitutiv al administrării.

Art. 806. - (1) În timpul exercitării calităţii sale, administratorul nu va putea deveni

parte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau să dobândească,

altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau

împotriva beneficiarului.

(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), administratorul va putea încheia actele

menţionate, cu împuternicirea expresă a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a

acestuia sau în cazul în care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei

judecătoreşti.

Art. 807. - Administratorul este obligat să ţină o evidenţă a bunurilor sale proprii

distinctă de cea a bunurilor preluate în administrare. Această obligaţie subzistă şi în

cazul în care, la preluarea bunurilor beneficiarului administrării, nu a fost întocmit un

inventar.

Art. 808. - În absenţa acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite prin

lege, prin actul constitutiv ori prin înţelegerea ulterioară a părţilor, administratorul este

obligat a nu folosi în propriul său avantaj bunurile administrate, precum şi datele sau

informaţiile care îi parvin în virtutea administrării.

Art. 809. - Administratorul nu va putea dispune cu titlu gratuit de bunurile sau

drepturile care îi sunt încredinţate, cu excepţia cazului în care interesul unei bune

administrări o impune.

Art. 810. - Administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune

referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune

având drept obiect bunurile administrate.

Art. 811. - Dacă există mai mulţi beneficiari, concomitenţi sau succesivi,

administratorul este ţinut să acţioneze cu imparţialitate, ţinând cont de drepturile şi

interesele fiecăruia dintre ei.

Art. 812. - În aprecierea limitelor răspunderii administratorului şi a despăgubirilor

datorate de acesta, instanţa judecătorească va putea reduce întinderea acestora,

ţinând cont de circumstanţele asumării administrării sau de caracterul gratuit al

serviciului administratorului.

Art. 813. - (1) Administratorul care, în limitele puterilor conferite, îşi asumă obligaţii

în numele beneficiarului sau al fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară, nu va

fi ţinut personal răspunzător faţă de terţii contractanţi.

(2) Administratorul este personal răspunzător faţă de terţii cu care contractează

dacă se obligă în nume propriu, sub rezerva drepturilor deţinute de aceştia împotriva

beneficiarului sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.

Art. 814. - Administratorul care îşi depăşeşte puterile este ţinut personal faţă de

terţii cu care a contractat, în măsura în care aceştia nu au cunoscut faptul depăşirii

puterilor ori beneficiarul nu a ratificat în mod expres sau tacit actul încheiat de

administrator cu depăşirea puterilor conferite.

Art. 815. - (1) Se consideră o depăşire a puterilor conferite fapta administratorului

de a exercita în mod individual atribuţiile pe care trebuie să le exercite împreună cu

altcineva.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu constituie o încălcare a puterilor

exercitarea acestora într-un mod mai avantajos decât acela care îi era impus prin

actul de împuternicire.

Art. 816. - (1) Beneficiarul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile pricinuite în

mod culpabil de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai până la concurenţa

câştigului obţinut.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, în cazul masei

patrimoniale fiduciare.

Art. 817. - Orice persoană care, având capacitate deplină de exerciţiu, creează

aparenţa despre o altă persoană că este administratorul bunurilor sale va fi ţinută de

toate contractele pe care această din urmă persoană le încheie cu terţii de bună-

credinţă.

Art. 818. - (1) Administratorul nu este obligat să facă inventarul, să subscrie o

poliţă de asigurare sau să furnizeze o altă garanţie pentru buna executare a

îndatoririlor sale, în absenţa unei clauze a actului constitutiv, a înţelegerii ulterioare a

părţilor, a unei dispoziţii legale contrare sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate

la cererea beneficiarului sau a oricărei persoane interesate.

(2) În cazul în care o asemenea obligaţie a fost stabilită în sarcina administratorului

prin lege sau prin hotărâre judecătorească, administratorul va putea solicita instanţei

judecătoreşti, pentru motive temeinice, să fie dispensat de îndeplinirea ei.

Art. 819. - (1) În soluţionarea cererilor prevăzute la art. 818, instanţa

judecătorească va ţine seama de valoarea bunurilor, de situaţia părţilor, precum şi de

alte circumstanţe.

(2) Instanţa nu va putea admite cererea de stabilire a obligaţiei administratorului

privind inventarul, garanţiile sau asigurarea, dacă pe această cale s-ar încălca o

clauză contrară din actul constitutiv sau din înţelegerea ulterioară a părţilor.

Art. 820. - (1) În cazurile în care administratorul este obligat să întocmească un

inventar, acesta trebuie să cuprindă o enumerare completă a bunurilor încredinţate

sau a conţinutului masei patrimoniale ori a patrimoniului supus administrării.

(2) Inventarul conţine, ori de câte ori este cazul:

a) datele de identificare a bunurilor imobile şi descrierea bunurilor mobile, cu

indicarea valorii acestora, iar în cazul unei universalităţi de bunuri mobile, o identificare

corespunzătoare a universalităţii respective;

b) identificarea sumelor de bani;

c) lista instrumentelor financiare.

(3) De asemenea, în cazul administrării unei mase patrimoniale sau a unui

patrimoniu, inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o recapitulaţie a activului

şi pasivului.

(4) Administratorul are obligaţia să notifice beneficiarului, prin scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, data şi locul întocmirii inventarului.

(5) Inventarul se întocmeşte fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnătură

privată cuprinzând data şi locul întocmirii şi semnat de autor şi de beneficiar, iar în

absenţa acestuia din urmă, de 2 martori. Constatările cu privire la care beneficiarul nu

a făcut obiecţiuni au deplină forţă probantă faţă de acesta din urmă.

Art. 821. - În măsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de uz

personal ale titularului sau, după caz, ale defunctului, în inventar se face o menţiune

de ordin general cu privire la acestea, descriindu-se doar obiectele de îmbrăcăminte,

înscrisurile personale, bijuteriile sau obiectele de uz curent a căror valoare individuală

depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 100 euro.

Art. 822. - Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bună stare la data

întocmirii acestuia, cu excepţia cazului în care inventarul cuprinde o menţiune contrară

agreată de beneficiar sau, în absenţa acordului beneficiarului, menţiunea este însoţită

de un document doveditor.

Art. 823. - (1) O copie a inventarului va fi predată de administrator persoanei care

l-a desemnat şi beneficiarului, precum şi oricărei alte persoane interesate despre care

acesta are cunoştinţă.

(2) Inventarul poate fi făcut public numai în cazurile şi potrivit procedurii prevăzute

de lege.

(3) Orice persoană interesată poate contesta în justiţie inventarul sau oricare dintre

menţiunile conţinute de acesta şi va putea solicita întocmirea unui nou inventar, cu

participarea unui expert judiciar.

Art. 824. - (1) Chiar în absenţa unei obligaţii stabilite prin lege, prin actul

constitutiv sau prin înţelegerea părţilor ori prin hotărâre judecătorească,

administratorul poate asigura bunurile încredinţate împotriva riscurilor obişnuite,

precum furtul sau incendiul, pe cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar.

(2) Administratorul poate subscrie totodată o poliţă de asigurare profesională

pentru buna executare a obligaţiilor sale.

(3) Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevăzută la alin. (2) sunt în sarcina

beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar, în cazul în care administrarea este efectuată

cu titlu gratuit.

Art. 825. - În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate de

administratori, dacă legea sau actul de desemnare nu prevede altfel, hotărârile se iau

prin voinţa majorităţii acestora.

Art. 826. - (1) Administratorii vor putea efectua în mod individual acte de

conservare.

(2) În cazul în care nu se pot lua hotărâri în mod valabil din cauza opunerii

constante a unora dintre administratori, celelalte acte de administrare a bunurilor altuia

vor putea fi făcute, în caz de urgenţă, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.

(3) În măsura în care neînţelegerile dintre administratori persistă, iar administrarea

este serios afectată, instanţa va putea dispune, la solicitarea oricărei persoane

interesate, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotărârilor;

b) repartizarea atribuţiilor între administratori;

c) conferirea votului decisiv, în caz de paritate de voturi, unuia dintre administratori;

d) înlocuirea administratorului sau, după caz, a administratorilor cărora le este

imputabilă situaţia creată.

Art. 827. - (1) Administratorii sunt răspunzători în mod solidar pentru îndeplinirea

atribuţiilor lor.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care atribuţiile sunt repartizate prin lege, actul de

desemnare sau hotărâre judecătorească, iar repartizarea a fost respectată, fiecare

administrator este răspunzător doar pentru partea sa de administrare.

Art. 828. - (1) Se prezumă că administratorul a aprobat toate hotărârile adoptate

de ceilalţi administratori şi va răspunde pentru acestea în solidar cu ei în măsura în

care nu s-a opus în momentul adoptării hotărârii şi nu a notificat această opoziţie

beneficiarului într-un termen rezonabil.

(2) Se prezumă că administratorul a aprobat hotărârea adoptată în absenţa sa în

măsura în care nu îşi face cunoscută opoziţia celorlalţi administratori şi beneficiarului

într-un termen rezonabil de la data la care a luat cunoştinţă de hotărârea respectivă.

(3) Administratorul nu va răspunde în situaţia în care nu a putut, pentru motive

temeinice, să notifice opoziţia sa în condiţiile alin. (1).

Art. 829. - (1) Administratorul îşi poate delega parţial atribuţiile sau poate

împuternici un terţ să îl reprezinte la încheierea unui act determinat.

(2) Administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea generală

sau exerciţiul unei puteri discreţionare, cu excepţia cazului în care delegarea se face

către un coadministrator.

(3) Administratorul răspunde pentru faptele celui substituit în măsura în care

beneficiarul nu a autorizat în mod expres substituirea, iar în cazul în care autorizarea

există, răspunde numai pentru lipsa de diligenţă în alegerea şi îndrumarea

înlocuitorului.

Art. 830. - (1) Actele prin care reprezentantul administratorului a încălcat

prevederile actului de desemnare sau uzanţele sunt inopozabile beneficiarului.

(2) De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta împotriva reprezentantului

administratorului pentru prejudiciile suferite, chiar dacă era autorizat expres să

încredinţeze reprezentarea.

Art. 831. - Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca

Naţională a României şi de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Art. 832. - (1) Administratorul hotărăşte cu privire la efectuarea plasamentelor în

funcţie de randament şi de creşterea estimată a valorii. Administratorul va căuta să

realizeze un portofoliu diversificat, care să producă venituri fixe şi, respectiv, variabile,

într-o proporţie stabilită în funcţie de conjunctura economică.

(2) Administratorul nu va putea achiziţiona mai mult de 5% din acţiunile aceleiaşi

societăţi comerciale şi nici nu va putea achiziţiona acţiuni, obligaţiuni sau alte valori

mobiliare ale unei persoane juridice care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a

dividendelor ori dobânzilor sau acorda împrumuturi persoanei juridice respective.

Art. 833. - (1) Administratorul va putea depozita sumele de bani care îi sunt

încredinţate la o instituţie de credit sau de asigurare ori la un organism de plasament

colectiv, în măsura în care depozitul este rambursabil la vedere sau în urma unui aviz

de maximum 30 de zile.

(2) Administratorul va putea efectua totodată depuneri pe perioade mai lungi în

măsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor

în sistemul bancar sau, după caz, de Fondul de protejare a asiguraţilor.

(3) În lipsa garanţiei prevăzute la alin. (2), administratorul nu va putea efectua

depuneri pe perioade mai lungi, cu excepţia cazului în care instanţa îl autorizează în

acest sens şi în conformitate cu regulile determinate de aceasta.

Art. 834. - (1) Administratorul va putea menţine plasamentele existente la data

preluării funcţiei chiar dacă acestea nu sunt considerate sigure.

(2) Administratorul va putea totodată să deţină valori mobiliare care le înlocuiesc

pe cele deţinute anterior ca urmare a reorganizării, lichidării sau fuziunii persoanei

juridice emitente.

Art. 835. - (1) Se prezumă că un administrator acţionează prudent dacă îşi

îndeplineşte atribuţiile în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni.

(2) Administratorul care efectuează un alt plasament decât cele menţionate la

art. 831 şi care nu a fost autorizat expres de către beneficiar va fi ţinut să repare

prejudiciul rezultat fără a se ţine seama de existenţa vreunei culpe.

Art. 836. - (1) Administratorul trebuie să indice calitatea sa şi persoana

beneficiarului pentru plasamentele făcute în cursul administrării.

(2) În caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor reveni tot beneficiarului. Dacă

plasamentele sunt nerentabile, administratorul va acoperi personal pierderile cauzate

beneficiarului.

Art. 837. - (1) Repartiţia profitului şi a pierderilor între beneficiarul fructelor şi cel

al capitalului se va realiza în conformitate cu prevederile actului constitutiv.

(2) În lipsa unei indicaţii exprese în act, repartiţia se face echitabil, ţinând seama

de obiectul administrării, de circumstanţele care au dat naştere la administrare,

precum şi de practicile contabile general acceptate.

Art. 838. - (1) Contul de venituri se va debita cu sumele reprezentând următoarele

cheltuieli şi alte cheltuieli de natură similară, în următoarea ordine:

a) impozitele şi taxele plătite, aferente bunurilor administrate;

b) jumătate din remuneraţia administratorului şi din cheltuielile rezonabile efectuate

de acesta pentru administrarea comună a capitalului şi a dobânzilor;

c) primele de asigurare, costurile reparaţiilor minore, precum şi celelalte cheltuieli

obişnuite ale administrării;

d) cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor beneficiarului fructelor şi

jumătate din costurile prilejuite de descărcarea judiciară de gestiune, în măsura în

care instanţa judecătorească nu dispune altfel;

e) costurile amortizării bunurilor, cu excepţia celor utilizate în scop personal de

către beneficiar.

(2) Administratorul va putea repartiza cheltuielile importante pe o perioadă de timp

rezonabilă, pentru a menţine veniturile la un nivel constant.

Art. 839. - (1) Contul de capital se va debita cu sumele reprezentând cheltuieli

care nu sunt trecute în debitul contului de venituri, precum cheltuielile referitoare la

investiţiile de capital, înstrăinarea de bunuri, conservarea drepturilor beneficiarului

capitalului sau a dreptului de proprietate a bunurilor administrate.

(2) Contul de capital se va debita totodată cu sumele reprezentând taxe şi impozite

plătite asupra câştigurilor din capital, chiar şi atunci când legea specială le califică

impozite pe venit.

Art. 840. - Beneficiarul fructelor este îndreptăţit la venitul net rezultat din

administrarea bunurilor începând cu data prevăzută în actul constitutiv sau, în lipsa

unei asemenea date, de la momentul începerii administrării ori, după caz, al decesului

testatorului.

Art. 841. - (1) Când beneficiarul este proprietarul bunului frugifer, fructele se

dobândesc potrivit regulilor prevăzute la art. 550 alin. (2) şi (3). În cazul în care

beneficiarul este o terţă persoană, se aplică în mod corespunzător regulile prevăzute

la art. 710 şi 711.

(2) Dividendele şi distribuţiile unei persoane juridice se datorează de la data

indicată în hotărârea de distribuţie sau, în lipsa acesteia, de la data hotărârii

respective. Beneficiarul nu va avea dreptul la plata dividendelor stabilite ulterior

momentului încetării dreptului său.

Art. 842. - Cel puţin o dată pe an administratorul îi va prezenta beneficiarului o

dare de seamă a gestiunii sale.

Art. 843. - (1) Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informaţiile necesare

verificării exactităţii acesteia.

(2) La cererea persoanei interesate, darea de seamă poate fi auditată de către un

expert independent.

(3) În cazul în care administratorul se opune auditării, persoana interesată poate

să solicite instanţei judecătoreşti desemnarea unui expert independent pentru a

verifica darea de seamă.

Art. 844. - Dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia vor întocmi o singură dare

de seamă, cu excepţia cazului în care atribuţiile lor au fost repartizate prin lege, prin

actul constitutiv sau de către instanţa judecătorească, iar această repartizare a fost

respectată.

Art. 845. - Administratorul este obligat să îi permită beneficiarului, în orice

moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative ce au legătură cu

gestiunea sa.

CAPITOLUL IV

Art. 846. - Administrarea încetează:

a) prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;

b) prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv;

c) prin îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a dat

naştere administrării;

d) prin denunţarea de către beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a

solicitării comunicate administratorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire, de a restitui bunurile de îndată;

e) prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către instanţa

judecătorească, la cererea altei persoane interesate;

f)

prin

decesul,

punerea

sub

interdicţie

judecătorească,

renunţarea

administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolvenţei;

g) prin punerea sub interdicţie judecătorească a beneficiarului sau supunerea

acestuia la procedura insolvenţei, în măsura în care aceasta afectează bunurile

administrate.

Art. 847. - (1) Administratorul poate renunţa la atribuţiile sale, pe baza notificării

adresate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, beneficiarului şi, după

caz, celorlalţi administratori sau persoanei împuternicite să desemneze un înlocuitor.

(2) Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care să îi permită

beneficiarului să numească un alt administrator sau să preia el însuşi administrarea

bunurilor. În caz contrar, administratorul va repara prejudiciul cauzat prin renunţarea

sa intempestivă.

(3) Renunţarea administratorului produce efecte de la data expirării termenului de

preaviz.

Art. 848. - (1) Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului va fi

comunicată beneficiarului şi, după caz, celorlalţi administratori, de către moştenitorii

acestuia sau executorul testamentar ori de către tutorele administratorului.

(2) Moştenitorii, executorul testamentar şi tutorele, după caz, sunt obligaţi să

întreprindă, în privinţa oricărei afaceri începute, orice măsură imediată care este

necesară pentru prevenirea producerii unei pierderi, precum şi să dea socoteală şi să

predea bunurile către persoana îndreptăţită.

Art. 849. - (1) Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării administrării, de

un administrator de bună-credinţă sunt pe deplin valabile şi îl obligă pe beneficiar sau,

după caz, pe fiduciar.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul obligaţiilor asumate de administrator

ulterior încetării administrării, atunci când aceasta este o consecinţă necesară sau o

măsură necesară pentru prevenirea pierderilor.

(3) Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut de obligaţiile asumate faţă

de terţii care nu au cunoscut faptul încetării administrării.

(4) Fiduciarul răspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.

Art. 850. - (1) La încetarea raporturilor de administrare, administratorul va

prezenta o dare de seamă finală beneficiarului şi, după caz, administratorului

înlocuitor sau celorlalţi administratori. În cazul încetării simultane a raporturilor de

administrare ale mai multor administratori, aceştia vor prezenta o singură dare de

seamă, cu excepţia cazului în care atribuţiile acestora sunt separate.

(2) Darea de seamă va cuprinde toate datele necesare pentru a permite verificarea

exactităţii sale. Registrele şi celelalte documente justificative vor putea fi consultate

de persoanele interesate.

(3) Acceptarea dării de seamă de către beneficiar îl descarcă pe administrator.

Art. 851. - (1) În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptă darea de

seamă, administratorul poate cere instanţei judecătoreşti să o încuviinţeze.

(2) Ori de câte ori se consideră necesar, instanţa judecătorească va dispune

efectuarea unei expertize de specialitate.

Art. 852. - În lipsa unei stipulaţii contrare, administratorul predă bunurile

administrate la locul unde se găsesc acestea.

Art. 853. - (1) Administratorul este obligat să predea tot ce a primit în exercitarea

atribuţiilor sale, chiar dacă plata primită de la terţ este nedatorată beneficiarului sau,

după caz, fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.

(2) Administratorul este, de asemenea, obligat să restituie orice profit sau orice alt

avantaj patrimonial realizat în folos personal prin utilizarea, fără permisiune, a datelor

şi a informaţiilor obţinute în virtutea calităţii sale.

(3) Administratorul care a folosit, fără permisiune, un bun este obligat să îl

indemnizeze pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar, în contul masei patrimoniale

fiduciare cu echivalentul folosinţei bunului.

Art. 854. - (1) Cheltuielile administrării, inclusiv cele ocazionate de prezentarea

dării de seamă şi de predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului sau, după caz,

a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.

(2) În cazul renunţării, denunţării actului de desemnare sau al înlocuirii

administratorului, beneficiarul ori fiduciarul, în contul masei patrimoniale fiduciare, are

în sarcină, pe lângă cheltuielile menţionate la alin. (1), şi plata remuneraţiei cuvenite

administratorului în raport cu durata activităţii sale.

Art. 855. - (1) Administratorul datorează dobânzi asupra soldului de la data

acceptării ori a încuviinţării judiciare a dării de seamă sau, după caz, de la data

notificării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin orice alt mijloc

prevăzut de lege.

(2) Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa patrimonială fiduciară, datorează

dobânzi pentru sumele cuvenite administratorului doar de la punerea în întârziere

potrivit alin. (1).

Art. 856. - (1) Administratorul poate deduce din soldul administrării remuneraţia

care îi este datorată de beneficiar sau de fiduciar, în contul masei patrimoniale

fiduciare, pentru activitatea sa.

(2) Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat până la plata

integrală a datoriei faţă de el.

Art. 857. - În caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ţinuţi solidar la

îndeplinirea obligaţiilor faţă de administrator.

TITLUL VI

CAPITOLUL I

Art. 858. - Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului

sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin

declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul

dintre modurile prevăzute de lege.

Art. 859. - (1) Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes

public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de

interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi

ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.

(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac

parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai

dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Art. 860. - (1) Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional,

judeţean sau, după caz, local.

(2) Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile

legii.

(3) Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din

domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau

invers decât ca urmare a modificării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui

bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale

şi invers se face în condiţiile legii.

Art. 861. - (1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi

insesizabile.

(2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi

dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă

asupra bunurilor mobile.

(3) În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în

folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate.

Art. 862. - (1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite

reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în

măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt

destinate bunurile afectate.

(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi

persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.

(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă

despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.

Art. 863. - Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;

b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;

c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau

prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;

d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa

dobânditorului, devine de uz ori de interes public;

e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al

acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul

public al acesteia, în condiţiile legii;

f) prin alte moduri stabilite de lege.

Art. 864. - Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost

trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege.

Art. 865. - (1) Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.

(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:

a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de

proprietate publică;

b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile

prevăzute de Codul de procedură civilă.

(3) Dispoziţiile art. 563 se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL II

Art. 866. - Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de

administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

Art. 867. - (1) Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a

consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local.

(2) Autorităţile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de

administrare.

Art. 868. - (1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz,

autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes

naţional, judeţean ori local.

(2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în

administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.

Art. 869. - Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de

proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul

public o impune, de organul care l-a constituit.

Art. 870. - (1) Apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului

dreptului.

(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

Art. 871. - (1) Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare

a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune.

(2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană

juridică.

(3) Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea

contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege.

Art. 872. - (1) Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice

necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea

nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în

concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii

şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la

încetarea, din orice motive, a concesiunii.

(2) Fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire,

productele bunului concesionat revin concesionarului.

(3) În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului

din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.

Art. 873. - (1) Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine

concesionarului.

(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

Art. 874. - (1) Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă,

cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică.

(2) În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază

de fructele civile ale bunului.

(3) Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplică

în mod corespunzător.

Art. 875. - (1) Apărarea în justiţie a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit revine

titularului dreptului.

(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

TITLUL VII

CAPITOLUL I

Art. 876. - (1) Cartea funciară descrie imobilele şi arată drepturile reale ce au ca

obiect aceste bunuri.

(2) În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi,

fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.

(3) Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înţelege una sau mai multe parcele

de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii,

aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale

şi care sunt identificate printr-un număr cadastral unic.

Art. 877. - Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi

tabulare. Ele se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de

carte funciară.

Art. 878. - (1) Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art. 876 alin. (3),

care după înscrierea în cartea funciară nu mai poate să fie modificat decât cu

respectarea regulilor de carte funciară.

(2) Aceeaşi carte funciară nu poate cuprinde decât un singur imobil.

(3) Mai mulţi proprietari nu pot fi înscrişi în aceeaşi carte funciară decât dacă se

află în coproprietate pe cote-părţi ori în devălmăşie.

Art. 879. - (1) Imobilul înscris în cartea funciară se poate modifica prin alipiri,

dacă mai multe imobile alăturate se unesc într-un singur imobil sau dacă se adaugă

o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori, după caz, se măreşte întinderea acestuia.

(2) De asemenea, imobilul înscris în cartea funciară se modifică şi prin dezlipiri,

dacă se desparte o parte din imobil sau se micşorează întinderea acestuia.

(3) Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu

consimţământul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie

abuziv, el putând fi cenzurat de către instanţa judecătorească.

(4) Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, după caz, atât la

dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în lipsă de convenţie

contrară, ipotecile vor lua rang după cele ce grevează imobilul la care s-a făcut

alipirea.

(5) Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciară, prin alipiri sau

dezlipiri, au caracter material şi nu implică niciun transfer de proprietate.

Art. 880. - (1) În caz de alipire sau dezlipire, imobilele rezultate se vor transcrie

în cărţi funciare noi, cu menţionarea noului număr cadastral pentru fiecare imobil, iar

cartea funciară sau, după caz, vechile cărţi funciare se vor închide, fără a se mai

putea redeschide pentru alte înscrieri.

(2) Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a fost transcris, aceasta se va

închide şi nu va mai putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.

Art. 881. - (1) Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi

notarea.

(2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea

se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu

imobilele cuprinse în cartea funciară.

(3) Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile anume prevăzute de

lege.

Art. 882. - (1) Drepturile reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu se

intabulează. Ele se pot însă înscrie provizoriu.

(2) Termenul extinctiv sau sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul

intabulării, cât şi al înscrierii provizorii.

Art. 883. - (1) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate

cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se

întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor

în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea

dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera

circulaţie a acestor date.

(2) La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul

original aflat în arhivă.

(3) Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunei

înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere

înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară.

Art. 884. - Procedura de înscriere în cartea funciară se va stabili prin lege

specială.

CAPITOLUL II

Art. 885. - (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra

imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi,

numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat

înscrierea.

(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea

funciară, cu consimţământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest

consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat

în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a

titularului, dacă acesta era o persoană juridică.

(3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane,

radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor

anume prevăzute de lege.

(4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul

autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul

titularului.

Art. 886. - Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite

pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Art. 887. - (1) Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când

provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de

utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în

prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi

opuse terţilor dobânditori de bună-credinţă.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea

însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.

Art. 888. - Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic

notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau

în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea

prevede aceasta.

Art. 889. - (1) Proprietarul poate renunţa la dreptul său printr-o declaraţie

autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară pentru a

se înscrie radierea dreptului.

(2) În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, după caz, poate cere înscrierea

dreptului de proprietate în folosul său, în baza hotărârii consiliului local, cu respectarea

dispoziţiilor legale privind transferul drepturilor reale imobiliare, dacă o altă persoană

nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii.

(3) În situaţia bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea administrativ-teritorială

care a preluat bunul este ţinută în limita valorii bunului.

Art. 890. - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, înscrierile în cartea funciară

îşi vor produce efectele de la data înregistrării cererilor, ţinându-se însă cont de data,

ora şi minutul înregistrării acestora în toate cazurile în care cererea a fost depusă

personal, prin mandatar ori notar public sau, după caz, comunicată prin telefax, poştă

electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii

cererii de înscriere cu toate documentele justificative.

(2) În cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării cererilor va determina şi

rangul acestora.

(3) Dacă mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştă sau curier, drepturile

de ipotecă vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu

rang egal, urmând ca instanţa să se pronunţe, la cererea oricărei persoane interesate,

asupra rangului şi, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.

(4) În cazul în care două sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal,

potrivit dispoziţiilor alin. (3), va fi preferat, indiferent de data certă a titlurilor aflate în

concurs, cel care a fost pus în posesia bunului sau, după caz, cel faţă de care

debitorul şi-a executat cel dintâi obligaţiile ce îi incumbă, cu excepţia drepturilor de

ipotecă care vor avea acelaşi rang. În situaţia în care niciunul din dobânditori n-a fost

pus în posesia bunului sau, după caz, debitorul nu şi-a executat obligaţiile faţă de

niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată în

temeiul dispoziţiilor prezentului articol.

(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică şi atunci când, în aceeaşi zi, o cerere de

înscriere a fost depusă ori comunicată în condiţiile alin. (1), iar alta primită prin poştă

sau curier.

Art. 891. - În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să

dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil

care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul

dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în

cartea funciară.

Art. 892. - (1) Cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să

înscrie un drept real în folosul său poate cere radierea din cartea funciară a unui drept

concurent sau, după caz, acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată

de altă persoană, însă numai dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii:

a) actul juridic în temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea rangului

preferenţial să fie anterior aceluia în baza căruia terţul şi-a înscris dreptul;

b) dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor

comun;

c) înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul

dobânditor prin violenţă sau viclenie, după caz.

(2) Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerută şi dacă violenţa ori

viclenia a provenit de la o altă persoană decât terţul dobânditor, dar numai dacă

acesta din urmă a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască această împrejurare

la data încheierii contractului în baza căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său.

(3) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către

terţ a dreptului în folosul său.

Art. 893. - Înscrierea unui drept real se poate efectua numai:

a) împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al

dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută;

b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, şi-a grevat dreptul, dacă

amândouă înscrierile se cer deodată.

Art. 894. - În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciară a făcut

obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile să fi fost efectuate, cel din urmă

îndreptăţit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul său decât dacă solicită,

odată cu înscrierea acestuia, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care

le va dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate, după caz.

Art. 895. - Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea săvârşi şi

după ce dreptul a fost înscris pe numele moştenitorului, însă numai în măsura în care

moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.

Art. 896. - (1) În cazurile în care cel obligat să transmită, să constituie ori să

modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi execută obligaţiile

necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se va putea cere instanţei judecătoreşti

să dispună înscrierea; dreptul la acţiune este prescriptibil în condiţiile legii.

(2) Dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată în cartea funciară, hotărârea

judecătorească se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun

drept tabular după notare.

Art. 897. - (1) Acţiunea în prestaţie tabulară se va putea îndrepta şi împotriva

terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciară, dacă actul juridic invocat de

reclamant este anterior celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor,

iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.

(2) Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de la data

înscrierii de către acesta a dreptului în folosul său, cu excepţia cazului în care dreptul

la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.

Art. 898. - În afara altor cazuri prevăzute de lege, înscrierea provizorie în cartea

funciară se va putea cere:

1. dacă dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă ori rezolutorie

sau dacă priveşte ori grevează o construcţie viitoare; în cazul înscrierii provizorii având

ca obiect o construcţie viitoare, justificarea acesteia se face în condiţiile legii;

2. dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea căzută în pretenţii

a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care

administrează bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară;

3. dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca;

4. dacă se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu;

5. dacă ambele părţi consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii.

Art. 899. - (1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea

unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.

(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui împotriva

căruia s-a efectuat înscrierea provizorie, dat în formă autentică, sau în temeiul unei

hotărâri judecătoreşti definitive. În acest din urmă caz, dispoziţiile art. 896 şi 897 se

aplică, în mod corespunzător, şi acţiunii în justificare tabulară.

(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul hotărârii judecătoreşti

de validare rămase definitivă, al consimţământului creditorului dat în formă autentică,

al procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc prin care se constată

acceptarea plăţii sau, după caz, al încheierii întocmite de acesta prin care se constată

efectuarea plăţii, rămasă definitivă.

(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor

care s-au făcut condiţionat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii

atrage, la cererea celui interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut

condiţionat de justificarea ei.

Art. 900. - (1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei

persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu

există.

(3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum

şi pe calea acţiunii în rectificare.

Art. 901. - (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu

bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu

titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea

adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.

(2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării

cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;

b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea

acesteia în favoarea altei persoane; şi

c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.

(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bună-

credinţă un drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte

funciară ori cu succesorul său în drepturi, după caz.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă

celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz.

CAPITOLUL III

Art. 902. - (1) Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876

alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte

că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla

cunoaştere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz

de conflict de drepturi care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896

şi 897 se aplică în mod corespunzător.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:

1. punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;

2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea judecătorească

de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătoreşti

de declarare a morţii;

3. calitatea de bun comun a unui imobil;

4. convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;

5. destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;

6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;

7. aportul de folosinţă la capitalul social al unei societăţi;

8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;

9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;

10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;

11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală a contractului;

12. antecontractul şi pactul de opţiune;

13. dreptul de preempţiune născut din convenţii;

14. intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;

15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale

asupra creanţei ipotecare;

16. deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare al

debitorului supus acestei măsuri, precum şi închiderea acestei proceduri;

17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;

18. acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare;

19. acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea

în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte

cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la

alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;

20. punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o înscriere în cartea funciară

săvârşită printr-o faptă prevăzută de legea penală.

(3) În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoană care a

dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.

Art. 903. - Se vor putea nota în cartea funciară, fără însă ca opozabilitatea faţă

de terţi să depindă de această înscriere:

1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacităţii de exerciţiu ori de

folosinţă;

2. declaraţia de utilitate publică în vederea exproprierii unui imobil;

3. orice alte fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilul şi care sunt

prevăzute în acest scop de lege.

Art. 904. - (1) Proprietarul unui imobil poate cere ca intenţia sa de a înstrăina sau

de a ipoteca în folosul unei anumite persoane să fie notată, arătând în acest din urmă

caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate.

(2) Dacă înstrăinarea sau ipotecarea se realizează în termen de 3 luni de la

notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca, dreptul înscris va avea rangul notării.

Art. 905. - (1) Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca îşi pierde efectul

prin trecerea unui termen de 3 luni de la data înregistrării cererii.

(2) Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde efectul vor fi menţionate atât în

notare, cât şi în încheierea ce a dispus-o.

Art. 906. - (1) Promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de

proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în cartea

funciară, dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul

promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul

în care urmează a fi încheiat contractul. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat

în antecontract pentru executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.

(2) Promisiunea se va putea radia, dacă cel îndreptăţit nu a cerut instanţei

pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în termen de 6 luni de la

trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacă, între timp, imobilul a fost

definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să

răspundă de obligaţiile promitentului.

(3) Radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la expirarea termenului de 6 luni

prevăzut la alin. (2), n-a fost cerută înscrierea dreptului care a făcut obiectul promisiunii,

cu excepţia cazului când cel îndreptăţit a cerut notarea în cartea funciară a acţiunii

prevăzute la alin. (2). De asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile

când, până la încheierea contractului amintit mai sus ori până la soluţionarea definitivă

a acţiunii prevăzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite

de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiile promitentului.

(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică prin asemănare şi pactelor de opţiune

notate în cartea funciară. În aceste cazuri, dacă, până la expirarea termenului stipulat

în contract pentru exercitarea opţiunii, beneficiarul pactului nu solicită, în baza

declaraţiei de opţiune şi a dovezii comunicării sale către cealaltă parte, intabularea

dreptului ce urmează a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris

în folosul său.

CAPITOLUL IV

Art. 907. - (1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia

juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.

(2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei

înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.

(3) Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul

înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială,

ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care

s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare,

rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate

a actului juridic.

Art. 908. - (1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau

înscrieri provizorii, dacă:

1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost

efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive

anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;

2. dreptul înscris a fost greşit calificat;

3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat

efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă

cu situaţia juridică reală a imobilului.

(2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă,

prin declaraţia autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau

modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.

(3) Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat, titularul lui este

obligat să predea celui îndreptăţit, odată cu consimţământul dat în formă autentică

notarială pentru efectuarea rectificării, şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar,

persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea

funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini

consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare

rectificării.

(4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a

fost admisă acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva

dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu

titlu gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe

dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care şi-au

înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros

sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii

funciare.

Art. 909. - (1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în

rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul

care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond

introdusă pe cale separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea,

imprescriptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva

terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost notată în cartea

funciară.

(2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin

donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei

dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani,

socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.

(3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea

în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va

putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real,

dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în

temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste

cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere

formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu

excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul

acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de

un an de la comunicarea acesteia.

(4) Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decădere.

Art. 910. - (1) Hotărârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce

atingere drepturilor înscrise în folosul celor care nu au fost părţi în cauză.

(2) Dacă însă acţiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, hotărârea

judecătorească de admitere se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au

dobândit vreun drept tabular după notare, care se va radia odată cu dreptul autorului

lor.

Art. 911. - (1) În lipsa consimţământul titularului, orice persoană interesată va

putea cere rectificarea unei notări în cazurile prevăzute la art. 908, precum şi ori de

câte ori, din alte cauze, notarea nu este sau a încetat să fie exactă.

(2) Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive;

dreptul la acţiune este imprescriptibil.

(3) Dispoziţiile art. 910 rămân aplicabile.

Art. 912. - (1) Dreptul afectat de o condiţie suspensivă se va radia din oficiu, dacă

nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul, în termen de 5 ani de

la înscriere.

(2) Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacă nu s-a cerut, în temeiul ei,

radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere.

Art. 913. - Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea

funciară, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere

sau din oficiu. Dispoziţiile art. 909-911 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 914. - Proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând

modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau

suprafaţa acestuia, în condiţiile legii.

Art. 915. - (1) Cel prejudiciat printr-o faptă săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea

şi administrarea cărţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la plata de

despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării

imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudiciul

nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac

prevăzute de lege.

(2) Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care

cel vătămat a cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3 ani de la data când

s-a săvârşit fapta prin care s-a cauzat prejudiciul. Prescripţia este suspendată prin

exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor

faptei păgubitoare.

TITLUL VIII

CAPITOLUL I

Art. 916. - (1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de

proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă

ca un proprietar.

(2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa

posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor

reale de garanţie.

Art. 917. - (1) Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate

asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte

persoane.

(2) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită

posesia prin reprezentantul lor legal.

Art. 918. - (1) Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor

precar, precum:

a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;

b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda

proprietate;

c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;

d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl

restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.

(2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile

şi limitele prevăzute de lege.

Art. 919. - (1) Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat

posesor.

(2) Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba

intervertirii sale.

(3) Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia

imobilelor înscrise în cartea funciară.

Art. 920. - (1) Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în

următoarele cazuri:

a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate

cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului;

b) dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă

neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în

acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului

prevăzut pentru restituirea bunului;

c) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate

cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă.

(2) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-

credinţă dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.

În celelalte cazuri, este de bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu

trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a celui de la care a

dobândit bunul.

Art. 921. - Posesia încetează prin:

a) transformarea sa în detenţie precară;

b) înstrăinarea bunului;

c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de

renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;

d) pieirea bunului;

e) trecerea bunului în proprietate publică;

f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după

caz, conform art. 889 alin. (2);

g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.

CAPITOLUL II

Art. 922. - (1) În afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte

juridice decât posesia utilă.

(2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba

contrară, posesia este prezumată a fi utilă.

Art. 923. - Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu

intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.

Art. 924. - Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată

prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană.

Art. 925. - Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi

cunoscută.

Art. 926. - (1) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană

interesată.

(2) Numai persoana faţă de care posesia este tulburată sau clandestină poate

invoca aceste vicii.

Art. 927. - Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.

CAPITOLUL III

Art. 928. - În condiţiile prezentului capitol, posesorul poate dobândi proprietatea

asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta.

Art. 929. - Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie,

au fost declarate prin lege inalienabile.

Art. 930. - (1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele

sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a

posedat timp de 10 ani, dacă:

a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat

existenţa;

b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;

c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.

(2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat

cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat

propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în

cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.

Art. 931. - (1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea

funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi

contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după

momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.

(2) Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de

înscriere şi în momentul intrării în posesie.

Art. 932. - (1) În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b), termenul

uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării

existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de

renunţare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.

(2) Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.

Art. 933. - (1) Fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă

posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular.

(2) Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să

unească propria posesie cu aceea a autorului său.

Art. 934. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se completează, în mod corespunzător,

cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.

Art. 935. - Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este

prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.

Art. 936. - Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a

bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau

translative de drepturi reale.

Art. 937. - (1) Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act

translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine

proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.

(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de

bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de

3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.

(3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană

care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie

publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani,

posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală

pentru preţul plătit vânzătorului.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii

unui imobil.

(5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în legătură cu

dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil.

Art. 938. - (1) Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia,

după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului.

(2) Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.

Art. 939. - Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele

prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul

uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi 934 se aplică în mod

corespunzător.

Art. 940. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică şi titlurilor la purtător, în măsura

în care prin legi speciale nu se dispune altfel.

Art. 941. - (1) Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine

proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă

aceasta se face în condiţiile legii.

(2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care,

prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele

acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile

din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.

(3) Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate

într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun,

sunt considerate lucruri abandonate.

Art. 942. - (1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.

(2) Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie

proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie

din localitatea în care a fost găsit. Acesta are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni,

fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.

(3) Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un anunţ privitor

la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de descriere a acestuia.

Art. 943. - Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de

proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică,

asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut,

această persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de

poliţie din localitate. În acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va

afişa la locul unde a fost găsit bunul.

Art. 944. - Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să

îi diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publică,

conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în

legătură cu preţul obţinut în urma vânzării.

Art. 945. - (1) Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite

proprietarului, dacă acesta îl pretinde, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut

la art. 942 alin. (2) teza a II-a, însă nu mai înainte de a se achita cheltuielile legate de

păstrarea bunului.

(2) De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este

obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preţ sau

din valoarea actuală a bunului. Obligaţia de plată a recompensei nu există în cazul

prevăzut la art. 943, dacă găsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un

reprezentant sau un angajat al acesteia.

(3) În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul

are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă şi

recompensa fixată de lege ori stabilită de către instanţa judecătorească.

(4) Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat

lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul

dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face

prin procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.

(5) Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului

sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în domeniul privat al acestuia.

Art. 946. - (1) Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar,

în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar.

(2) Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau

într-un bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului

mobil în care a fost descoperit şi descoperitorului.

(3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile culturale, calificate

astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări

arheologice sistematice, şi nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii

publice.

Art. 947. - Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi

persoanelor care, pe un alt temei, au dreptul la restituirea bunului pierdut.

Art. 948. - (1) Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate

asupra fructelor bunului posedat.

(2) Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. Fructele

civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se

menţine la data scadenţei acestora.

(3) În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credinţă

se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge

acţiunea în rectificare.

(4) În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are

convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate

ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări,

să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de

ineficacitate îi sunt cunoscute.

(5) Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi

contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.

CAPITOLUL IV

Art. 949. - (1) Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei

de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz,

restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate.

(2) Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar.

Art. 950. - (1) Acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului.

(2) Acţiunea posesorie nu poate fi însă introdusă împotriva persoanei faţă de care

există obligaţia de restituire a bunului.

Art. 951. - (1) În caz de tulburare ori de deposedare, paşnică sau violentă,

acţiunea se introduce în termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau

deposedării.

(2) Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi introdusă şi

de cel care exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.

Art. 952. - (1) Dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat

poate fi distrus ori deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca

urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei construcţii, tăierea unor arbori ori

efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul poate să ceară luarea

măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacă este cazul, încetarea

lucrărilor.

(2) Până la soluţionarea cererii, posesorul ori, după caz, cealaltă persoană poate

fi obligată la plata unei cauţiuni, lăsate la aprecierea instanţei, numai în următoarele

situaţii:

a) dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea

lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina posesorului, astfel încât să se poată

repara prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin această măsură;

b) dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală ori

continuarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului astfel încât să se

asigure posesorului sumele necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.

CARTEA a IV-a

TITLUL I

CAPITOLUL I

Art. 953. - Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.

*) Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a IV-a sunt cuprinse în art. 91-98 din Legea nr. 71/2011.

Art. 954. - (1) Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului

acesteia.

(2) Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului

domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească

declarativă de moarte rămasă definitivă.

(3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul

României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului

public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin

un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral

nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului

public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri

mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există

bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului

public celui dintâi sesizat.

(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ

sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.

Art. 955. - (1) Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în

măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.

(2) O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire

testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală.

Art. 956. - Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută

actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise

încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta,

înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite

înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii.

CAPITOLUL II

Art. 957. - (1) O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii

moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt aplicabile.

(2) Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a

supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.

Art. 958. - (1) Este de drept nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l

ucide pe cel care lasă moştenirea;

b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea

moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă

moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns

vocaţia la moştenire a făptuitorului.

(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este

împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii

penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre

judecătorească civilă definitivă.

(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane

interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe

baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

Art. 959. - (1) Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care

lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a

unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat

testamentul defunctului;

c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea

să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

(2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti

să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.

Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către

succesibilul reclamant.

(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se

pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la

data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este

împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii

penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o

hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la

apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după

deschiderea moştenirii.

(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data

când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este

ulterioară deschiderii moştenirii.

(6) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau

bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2),

în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai

există alţi succesibili. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 960. - (1) Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la

cea testamentară.

(2) Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată

posesie de rea-credinţă.

(3) Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care

profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se

menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori

de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.

Art. 961. - (1) Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres

prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.

Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul

lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.

(2) Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie

intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale.

Art. 962. - Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de

lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.

TITLUL II

CAPITOLUL I

Art. 963. - (1) Moştenirea se cuvine, în ordinea şi după regulile stabilite în

prezentul titlu, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume descendenţilor,

ascendenţilor şi colateralilor acestuia, după caz.

(2) Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de

rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.

(3) În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se

transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se

aflau bunurile la data deschiderii moştenirii.

Art. 964. - (1) Rudele defunctului vin la moştenire în următoarea ordine:

a) clasa întâi: descendenţii;

b) clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;

c) clasa a treia: ascendenţii ordinari;

d) clasa a patra: colateralii ordinari.

(2) Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu

pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa

subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni.

(3) Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură

de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia cazurilor pentru care legea

dispune altfel.

(4) Între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod

egal, dacă legea nu prevede altfel.

CAPITOLUL II

Art. 965. - Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai

îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său,

numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia

dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.

Art. 966. - (1) Pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală numai

descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor sau surorilor defunctului.

(2) În limitele prevăzute la alin. (1) şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la

art. 967, reprezentarea operează în toate cazurile, fără a deosebi după cum

reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul.

Art. 967. - (1) Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni,

precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii.

(2) Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului,

reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe

acesta.

(3) Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de

reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de

el.

Art. 968. - (1) În cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenirea

se împarte pe tulpină.

(2) Prin tulpină se înţelege:

- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau

este reprezentat la moştenire;

- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege

moştenirea sau este reprezentat la moştenire.

(3) Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri

subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din

aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod egal.

Art. 969. - (1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de

la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile

pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în

concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost

înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea

bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului

succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.

(2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din

titlul IV al prezentei cărţi.

CAPITOLUL III

Art. 970. - Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data

deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.

Art. 971. - (1) Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare

dintre clasele de moştenitori legali.

(2) În absenţa persoanelor prevăzute la alin. (1) sau dacă niciuna dintre ele nu

vrea ori nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.

Art. 972. - (1) Cota soţului supravieţuitor este de:

a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;

b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât

şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;

c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi

privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;

d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu

colaterali ordinari ai defunctului.

(2) Cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor

clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai

apropiată dintre ele.

(3) Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia

unui soţ supravieţuitor, cota stabilită potrivit alin. (1) şi (2) se împarte în mod egal între

acestea.

Art. 973. - (1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a

folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie

asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă

face parte din bunurile moştenirii.

(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.

(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă

locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului

abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.

(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data

deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului

de un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.

(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol

se soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va

hotărî de urgenţă, în camera de consiliu.

Art. 974. - Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul

supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi

obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.

Art. 975. - (1) Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la

nesfârşit.

(2) Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la

moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se

aplică în mod corespunzător.

(3) În concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii defunctului, indiferent de

numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire.

(4) Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se

împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină,

când vin la moştenire prin reprezentare succesorală.

Art. 976. - (1) Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului.

(2) Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii

acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.

(3) Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire dacă

descendenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 963

alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 977. - (1) Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs atât cu

ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită

clasei a doua este de două treimi din moştenire.

(2) Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs fie numai cu ascendenţi

privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a

doua este de o jumătate din moştenire.

Art. 978. - Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi

şi colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor

privilegiaţi care vin la moştenire, după cum urmează:

a) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert,

iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi;

b) în cazul în care la moştenire vin 2 părinţi, aceştia vor culege împreună o

jumătate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă

jumătate.