ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DECIZIA Nr. 2.102

din 9 aprilie 2009

Dosar nr. 1.427/33/2008

Preşedinte: Iuliana Rîciu

judecător

Carmen Ilie

judecător

Emanuel Albu

judecător

Alina Homutescu

magistrat-asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de Societatea

Comercială KART CONSTRUCT S.R.L. Cluj-Napoca

împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a

Curţii de Apel Cluj Secţia comercială, de contencios

administrativ şi fiscal.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, au lipsit

recurenta-reclamantă

Societatea

Comercială

KART

CONSTRUCT S.R.L. Cluj-Napoca, intimatul-pârât Guvernul

României şi intimata-intervenientă Societatea Română de

Radiodifuziune.

Procedură completă.

Se prezintă referatul cauzei, magistratul-asistent arătând că

recurenta-reclamantă

Societatea

Comercială

KART

CONSTRUCT S.R.L. Cluj-Napoca a depus, prin serviciul

registratură, taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar în

cuantumul datorat pentru calea de atac exercitată, recursul fiind

declarat şi motivat în termenul prevăzut de lege în acest sens.

Se mai precizează că recurenta a mai depus la dosarul cauzei

note scrise şi că aceasta a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în

conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 din Codul de

procedură civilă.

Înalta Curte constată cauza în stare de judecată şi o reţine

spre soluţionare.

CUR TEA,

asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj Secţia

comercială, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta

Societatea

Comercială

KART

CONSTRUCT

S.R.L.

Cluj-Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României, anularea revederilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea

Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de

radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) din

Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul

public de televiziune.

Reclamanta a arătat că prevederile a căror nelegalitate a fost

invocată cuprind obligaţia microîntreprinderilor cu sediul în

România de a plăti pentru sediul social o taxă lunară privind

serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă

sunt sau nu beneficiare ale acestor servicii.

Aşadar, a apreciat reclamanta, obligaţia în speţă incumbă

inclusiv societăţilor comerciale care nu deţin la sediu aparate

sau echipamente care să permită accesarea acestor servicii şi,

chiar mai mult decât atât, chiar şi societăţilor care nu desfăşoară

activitate, aspect ce este nu numai ilegal, ci şi imoral, o atare

obligaţie constituindu-se ca un impozit mascat în favoarea unei

autorităţi care nu are niciun fel de atribuţie de serviciu social.

Reclamanta a considerat că prevederile atacate sunt

neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de

Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată,

cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale art. 2

pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, dat fiind

faptul că obligaţia ar fi trebuit să fie prevăzută doar în sarcina

persoanelor juridice care beneficiază, în orice modalitate, de

serviciile publice respective, o atare distincţie fiind făcută de

altfel în reglementarea corespunzătoare persoanelor fizice.

Prin Sentinţa civilă nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a

Curţii de Apel Cluj Secţia comercială, de contencios

administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de

Societatea

Comercială

KART

CONSTRUCT

S.R.L.

Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi

intervenienta accesorie Societatea Română de Radiodifuziune.

S-a reţinut că acţiunea, aşa cum aceasta a fost formulată de

reclamantă, se întemeiază pe o interpretare eronată a

dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia de plată a persoanelor

juridice privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi

pentru serviciul public de televiziune, invocându-se faptul că

prevederile atacate ar contraveni art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, în sensul că ignoră distincţia prevăzută de lege între

persoanele juridice care deţin şi cele care nu deţin receptoare

radio sau TV.

Or, a apreciat prima instanţă, dispoziţiile art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, nu prevăd că obligaţia persoanelor juridice de plată a

taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune revine

acestora doar în cazul deţinerii receptoarelor radio/TV, astfel

încât dispoziţiile criticate, care au fost emise în cadrul stabilit de

lege şi în executarea acesteia, nu aduc nicio modificare

acesteia.

Totodată, în raport cu prevederile art. 108 alin. (2) din

Constituţie, prima instanţă a reţinut că cele două hotărâri ale

Guvernului cuprind prevederi conforme cu cele ale legii, prin

acestea fiind doar stabilite cuantumul taxelor, precum şi scutiri

de plată.

Prima instanţă a concluzionat că legiuitorul instituie în cazul

persoanelor juridice obligativitatea plăţii taxei TV fără a o

condiţiona de calitatea de deţinător al unui receptor TV, iar cum

legea nu distinge, nici hotărârile atacate nu pot distinge în sensul

exceptării anumitor categorii de persoane juridice de la

îndeplinirea obligaţiilor de plată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta

Societatea

Comercială

KART CONSTRUCT

S.R.L.,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta-reclamantă aduce, în esenţă, critici sentinţei

recurate arătând că soluţia pronunţată este nelegală, întrucât

porneşte de la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 40 alin. (3)

din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, deoarece sensul corect al interpretării

acestora este acela că obligaţia de plată a taxei pentru serviciul

public de radiodifuziune şi televiziune revine în sarcina

persoanelor juridice doar dacă beneficiază de aceste servicii.

Se menţionează că în acest sens a statuat şi Curtea

Constituţională,

care,

respingând

excepţia

distincţia dintre persoanele juridice care beneficiază şi cele care

nu beneficiază de aceste servicii de radiodifuziune şi televiziune,

neputând fi impuse la plată servicii neconsumate de aceste

categorii de persoane.

Ulterior, în notele scrise, pe lângă cele menţionate, se

precizează că o dovadă în sensul celor susţinute este şi faptul

că în prezent se află în dezbatere publică un proiect legislativ de

modificare a Legii nr. 41/1994, prin care se intenţionează

modificarea modului de finanţare a instituţiilor de radio şi

televiziune publice, prin introducerea aşa numitei ,,taxe de

solidaritate radio-tv", ce ar urma să fie achitată de toate

persoanele fizice şi juridice române, indiferent de deţinerea

aparatelor de recepţionare a serviciilor furnizate de acestea.

Prin urmare, în prezent dispoziţiile legale nu impun plata

acestor servicii decât pentru persoanele juridice beneficiare ale

acestora.

Înalta Curte, analizând recursul formulat, prin prisma

dispoziţiilor art. 3041 şi art. 304 pct. 9 din Codul de procedură

civilă, în raport cu motivele invocate, cu legislaţia incidentă în

cauză, cu înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază

că

recursul

formulat

este

fondat

pentru

următoarele

considerente:

În fapt, motivele de recurs invocate se subsumează

dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluţionat

cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din

Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi în art. 3 alin. (1) din

Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, care instituie obligativitatea

pentru persoanele juridice de a plăti o taxă lunară pentru

serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, de televiziune,

sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994,

republicată,

modificările

şi

completările

ulterioare, precum şi cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea

nr. 500/2002.

Pentru a analiza această problemă, vom expune pentru

început prevederile legale incidente.

Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată,

cu modificările şi completările ulterioare, prevăd: ,,Persoanele

juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele,

agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele

din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să

plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o

taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de

beneficiari ai acestor servicii."

Art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 defineşte ,,taxa" ca fiind

,,suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru

serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o

instituţie publică sau un serviciu public".

Noţiunea de ,,beneficiar" a fost definită în DEX ca fiind:

,,persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva;

destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană

fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel

care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se

face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se

execută o lucrare, se prestează diferite servicii".

Prin urmare, interpretarea semantică a noţiunii de beneficiar

a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie

să beneficieze de ceva, în cazul de faţă, de serviciile publice de

radiodifuziune şi televiziune.

Cum taxa se plăteşte pentru servicii prestate beneficiarilor, în

mod greşit prima instanţă a reţinut că textul art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, instituie obligaţia pentru plata taxelor în discuţie

persoanelor juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de

serviciile publice respective, deţinătoare sau nu de receptoare

radio/TV.

Cele reţinute de instanţa de fond în susţinerea acestei

interpretări sunt eronate şi pentru faptul că este evident că

fiecare persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta dreptul

de opţiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune

şi televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o

obligaţie, cu atât mai mult instituirea şi plata taxei acestor servicii

nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de

aceste servicii.

De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din

12 mai 2004, Curtea Constituţională a decis, cu privire la

constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată,

cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 44

alin. (1) şi (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal

proprietăţii,

indiferent

titular,

că

acestea

sunt

constituţionale, deoarece ,,plata serviciului public prestat este

obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice

sau persoane juridice", prezentând relevanţă considerentele

pentru care a fost respinsă excepţia.

Ulterior, prin deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 şi nr. 331 din

18 aprilie 2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se şi cu

privire la constituţionalitatea art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, a respins această excepţie cu motivarea că cele

statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 îşi menţin

valabilitatea.

Cu ocazia controlului de constituţionalitate, indirect, s-a dat

o interpretare textului art. 40 alin. (3) menţionat, arătându-se că

acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale câtă vreme

interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de

legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii

publice.

În continuare vom analiza dispoziţiile art. 3 alin. (1) din

Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din

Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin raportare la art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare.

Dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003

prevăd: ,,(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se

încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor

Ordonanţei

Guvernului

nr.

24/2001

privind

impunerea

microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin

Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să

plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul

public de radiodifuziune.

(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele

acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără

personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din

România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să

plătească

taxă

lunară

pentru

serviciul

public

radiodifuziune."

Conform dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea Guvernului

nr. 978/2003: ,,(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care

se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit

prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind

impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au

obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru

serviciul public de televiziune.

(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele

acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără

personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din

România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să

plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune."

Din expunerea acestor dispoziţii legale rezultă că prevederile

art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3

alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea

obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru

aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale

acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se

pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu

cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de

art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia

actelor normative, statuând că actele normative date în

executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se

emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele două hotărâri

ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor,

fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare.

Cele menţionate de pârât şi intervenientă, în sensul că taxa

radio se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în

domeniu, fiind cunoscut că în toate ţările Uniunii Europene, dar

şi pe plan mondial această taxă reprezintă principala sursă de

finanţare

activităţii

posturilor

publice

din

domeniul

audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susţinerea

legalităţii prevederilor contestate din cele două hotărâri ale

Guvernului, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul la

informare al cetăţenilor, prin mijloacele de informare, radioul şi

televiziunea publică, nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu

atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste

servicii.

Susţinerea potrivit căreia în protocolul de la Amsterdam

anexat la Tratatul CE se prevede că ,,dispoziţiile Tratatului nu

aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la

finanţarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care

aceasta se acordă cu scopul ca acestea să-şi îndeplinească

misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea conferită, definită

şi organizată de fiecare stat membru, şi în măsura în care

finanţarea respectivă nu aduce atingere condiţiilor schimburilor

şi concurenţei în comunitate într-o măsură care ar fi contrară

interesului comun, fiind de la sine înţeles că realizarea

mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în

considerare" şi nici cele arătate cu privire la Rezoluţia

Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocată nu

conferă legalitate dispoziţiilor din cele două hotărâri ale

Guvernului atacate, cât timp statelor membre le este

recunoscută deplina libertate de a participa la finanţarea acestor

servicii publice în modalităţile pe care fiecare stat le alege sub

aspect legislativ.

Se face o confuzie deoarece aspectele învederate nu

influenţează soluţionarea prezentului litigiu, întrucât se referă la

participarea

statului

finanţarea

serviciului

public

radiodifuziune, şi nu la modalităţile transpuse legislativ prin care

se realizează finanţarea acestuia, care sunt la latitudinea

fiecărui stat.

Problema care se pune în speţă este de a stabili cum a

reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a

intenţionat să instituie taxa pentru serviciile publice de

radiodifuziune şi televiziune în sarcina tuturor persoanelor

juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor,

sau, dimpotrivă, legiuitorul a înţeles să stabilească această taxă

doar ca o contraprestaţie pentru serviciile furnizate de aceste

instituţii doar persoanelor juridice care deţin aparate radio/TV,

beneficiind în acest fel de aceste servicii.

Tocmai de aceea Comisia de Petiţii a Parlamentului

European, privind Petiţia nr. 0.958/2005 adresată de un

cetăţean grec privind plata taxelor de licenţă TV şi radio

încorporate în facturile de electricitate, prin care se reclamă

faptul că o porţiune din facturile plătite societăţii greceşti de

electricitate ajunge la societatea de stat de radio şi televiziune,

a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă sau un impozit

şi colectarea sa, prin factura de electricitate, sunt probleme de

drept naţional şi nu pot fi contestate ca atare în temeiul dreptului

comunitar.

În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum

şi faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se

emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele

două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru

serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, nr. 978/2003

privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat

în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile art. 40 alin. (3) din

Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea

ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune

şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care

nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincţie,

înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi

persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de

a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu

desfăşoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu este

posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice,

acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.

Prin urmare, sentinţa pronunţată de instanţa de fond este

nelegală şi netemeinică, astfel că, ţinând seama de cele reţinute

anterior, precum şi de dispoziţiile art. 20 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi

completările ulterioare, şi de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I

coroborate cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, se

va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi se va

casa sentinţa atacată.

Pe fondul cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (1)

coroborate cu art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările

ulterioare urmează să fie admisă acţiunea reclamantei şi să se

dispună anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din

Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul

public de radiodifuziune şi în art. 3 alin. (1) din Hotărârea

Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de

televiziune.

Referitor la cererea de intervenţie formulată de Societatea

Română de Radiodifuziune, în mod corect, instanţa de fond a

calificat-o ca fiind cerere de intervenţie accesorie în interesul

pârâtului Guvernul României, cele menţionate în cuprinsul

acesteia fiind analizate ca apărări de fond cu ocazia analizei

cererii deduse judecăţii.