In memoriam Octavian Paler

Întrebat de Ion Cristoiu la 11 aprilie 2007 :
"Cum ar arăta un guvern cu Boc - prim ministru şi cu Traian Băsescu- preşedinte?",
Ocatvian Paler, autorul "Apărării lui Galilei" a răspuns :
"Sper să nu apuc să văd această comedie grotescă"....
Cateva saptamani mai tarziu, Octavia Paler pleca dintre noi.

"Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa,
ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!"

Ni se spune ca batranetea e „varsta intelepciunii".
Pe naiba!
Acest „compliment" e, mai degraba, o ironie involuntara.
Cred ca orice batran ar prefera sa redevina mai putin „intelept".

=========

Inca mai cred ca modestia e o ipocrizie sau o gafa;
ca ea asigura bazele mediocritatii si ii da chiar prilejul sa para virtuoasa.
Eu as zice ca tot ce a dat demnitate sau macar un sens trecerii noastre sumare prin aceasta lume n-are nicio legatura cu modestia.

Batranetea mi-a impus insa un alt gen de modestie.
O modestie care n-are nimic comun cu virtutile, ci cu tristetea de a descoperi ca timpul nu se multumeste sa treaca.
El uzeaza.
Si uzeaza nu doar oasele. Uzeaza si melancoliile.
Te sileste sa afli ca si iluziile imbatranesc.
La un moment dat, nu mai gasesti forta sa te minti.
Incepi sa vezi – uneori, chiar prea bine! – adevaruri si esecuri in fata carora, n-ai incotro, devii modest.

==========

‎... eu as vrea sa va conving, daca voi reusi,
ca nu se poate iesi din mediocritate fara a face ceva in exces.
Domniile voastre nu v-ati gandit niciodata, oare,
ca v-ati saracit singuri viata prin riscuri mici, prin dorinte si iluzii comode, cuminti?

==========


Am zis candva ca e mult mai greu sa ai iluzii mediocre decat sa traiesti mediocru.
Caci o viata mediocra poate fi justificata.
Mai ales iintr-o lume mediocra.
In schimb, pentru mediocritatea iluziilor nu exista nicio scuza.
Nimic nu ne opreste sa visam „fara masura".
Dar ma pot uita, oare, in urma, fara teama ca am ratat tocmai ceea ce n-as fi vrut sa ratez?
Sau am dorit mai mult decat se cuvenea?

DON QUIJOTE ÎN EST - de Octavian Paler

Am rămas din nou singur. Un bătrân care a stat lângă mine a lăsat pe scaun un ziar unde se anunță că, în Germania, vremea e neobișnuit de rece. Cauza principală: ”vântul din Est ”. Firește, firește. Toate angoasele vin din Est. Se poartă ”moda Est ” în spaime, în violență, în nefericire. Polițiștii germani își pun, am auzit, mănuși de cauciuc când arestează est-europeni, prinși fără acte. Să nu se contamineze, probabil, de ”boala Estului”... Oare unde vor fi fiind ceilalți călători pentru cursa Tarom ? În mod normal, ar fi trebuit să-și facă aparuția. E aproape patru după-amiaza.
În Biblie, se zice, undeva, că umblând prin lume ai mai multe șanse de a-l întâlni pe Dumnezeu. Eu, dacă nu săvârșesc astfel un sacrulegiu, cred exact pe dos. Aici, am avut permanent sentimentul că sunt un intrus. Nu mă pot converti la religia pragmatismului, sub semnul căreia trăiește America, la fel cum nu mă pot apropia de budhism. Orientul te face să te simți ca o insectă. America m-a silit să văd în sentimentalismul meu o infirmitate. Don Quijote n-a trecut oceanul pe urmele conchistadorilor. Și, poate, chiar în restul Occidentului a murit.
====================================================

Am aflat că avionul va veni. ”Când ?” m-am grăbit să întreb, bucuros că, în sfârșit, ies din nesiguranță. ”Întrebați mai târziu. Deocamdată nu știm.” Cu această ocazie, am reușit să descopăr câțiva români într-o altă sală. I-am recunoscut după bagaje. Nici un străin nu târăște după el într-o călătorie atâtea valize, pachete și sacoșe de mână, ca noi. M-am apropiat, am tras cu urechea și m-am convins că nu mă înșelasem. Vorbeau românește. O femeie, mai în vârstă, adormise. Mi-a revenit în memorie atmosfera sălilor de așteptare de la noi. Lipseau numai cojile de semințe, pe jos, și fumul acru. Încolo, aceeași resemnare placidă care ne ajută să așteptăm orice, oricât.
Iar am rămas singur...Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecționate, spre ce ?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern și-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc și de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl amenință atunci ”răul de a exista”...Noi am fost cruțați de acest rău. Am fost ocupați să ne temem pentru viață. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reușeam să așteptăm fără să așteptăm nimic precis ? Însăși aștepraea era, uneori, și poate mai este, o formă de speranță.

==========================================================

...La Otopeni, m-a izbit neplăcut aerul provincial al aeroportului, dar cum am ieșit afară, la soare, m-am relaxat. Ajunsesem ”acasă”. Pentru mine, orice plecare e un soi de catastrofă intimă și am nevoie de argumente puternice ca s-o înfrunt. Drumul până în Americ mi-a fost ușurat de scrisorile de amenințare, iscălite ba ”îngerii negri”, ba ”un grup de...” pe care le primeam în acea perioadă. De indiferență mă lovisem de multe ori. De ură, niciodată. Și m-a scârbit să mă văd insultat din pricina convingerilor mele politice. Am preferat să plec. Voiajele n-au fost, însă, niciodată specialitatea mea. Nu m-au atras și n-am știut să profit de ele când, într-un fel sau altul, viața mi le-a oferit sau mi le-a impus. Bărbații au comis, probabil, de multe ori greșeala de a căuta în altă parte decât lângă ei ceea ce au visat. Numai că eu n-am nevoie să dau buzna în gări, aeroporturi, la stațiile de benzină ca să nu observ ce se petrece lângă mine. Mi-a fost, în general, mai simplu să-mi ofer satisfacții într-o lume paralelă...

Digul…

Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem până la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi,
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
ªi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
ªi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?

Octavian Paler