“Tăcerea egală cu toate cuvintele”, sau redobândirea Inocenţei
Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenând cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decât că ”a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
”Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,
după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.
Octavian Paler - Poeme – Venus din Milo
Inocenţa trebuia pierdută, pentru ca cea redobândită să fie adevărată. Dar ea nu se redobândeşte într-un alt mod decât privind ceea ce este, fără a lăsa mintea să se îmbete de propriul ei talent, fără gânduri ori cuvinte. Pentru că mintea nu se poate convinge de frumuseţea unei flori decât dacă îşi sugerează singură acest lucru, iar fiinţa noastră ratează adevărata frumuseţe a unei flori.
Privind floarea fără vreun gând, ori cuvânt, mintea se va simţi stânjenită, căci s-a obişnuit să fie tot timpul băgată în seamă, pentru că ea nu face altceva decât să sporovăiască toată ziua.
Privind floarea, copacul, stelele, un râu, marea, chiar şi pe stradă, privind la cei ce trec, fără să spunem ceva, fără să judecăm, fără să folosim cuvinte, doar să privim, percepţia noastră se va purifica, şi vom atinge o claritate a vederii care ne va permite să privim esenţa tuturor lucrurilor, inclusiv propria noastră esenţă.
Cunoaşterea de sine, sau descoperirea ”insulei din noi înşine” nu poate apărea decât într-o minte clară, nu într-o minte umplută cu cunoaştere, cu judecăţi de valoare, despre bine şi rău, despre frumos şi urât; doar într-o minte lipsită de cuvinte. Ea este întotdeauna prezentă, dar nu se poate reflecta decât într-o minte absolut clară, pe care nu mai există nici un val.
Aceasta este redobândirea inocenţei, care valorează cu mult mai mult decât cea a unui copil în mintea căruia nu s-a scris nimic. Inocenţa este renunţarea de bună voie la minte, atunci când nu este cu adevărat nevoie de ea, căci în acest caz, mintea nu face decât să încurce lucrurile, nu să le descurce.
Să privim viaţa cu ochi de copil, fără să ştim la ce privim. Vom obţine astfel o viziune nouă. La ea se referea şi Octavian Paler în “Venus din Milo”, la “tăcerea egală cu toate cuvintele”.
Într-o gară
Octavian Paler-”Pagini razlete” in “Rugati-va sa nu va creasca aripi”
Dimineața e abia presimțită și totuși
sunt destui călători care vin și călători care pleacă.
De ce vin ? De ce pleacă ?
Dar e prea devreme să intreb.
Filosofii, istoricii, profeții și toți ceilalți care se ocupă
cu sensul existenței dorm încă. Au citit până noaptea târziu.
și nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.
Există și călători care stau și asteaptă, bineînțeles
în sala de așteptare, cuminți, dar și pe peroane. Ce așteaptă ?
Dorm însă și psihologii sau cum se mai cheamă cei care știu
câte lucruri poate să aștepte un om și, în general, ce rol are
așteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiți,
extenuați de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez
pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineața aceasta, care nu e incă dimineață, e jumătate noapte,
nu știu de ce stau oamenii prin sălile de așteptare ale veacului.
Unii au renunțat să aștepte. Au ațipit, pur și simplu,
Între două țipete de locomotivă. Au uitat de veniri,
au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară.
E bine ? E rău ?
Nu știu. Cei care explică astfel de lucruri complicate
dorm și ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe intrebări
și ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicații
în timp ce inexplicabilul crește ca o noapte imensă sau
ca o dimineață imensă. Încât, stau mai departe în această
jumatate de mirare și jumatate de spaimă, prudent,
să nu fac vreo gafă care să atragă atenția celorlalți asupra mea.
Ar intoarce toți capul. Ce caută ăsta aici,
într-o gară, cu întrebările lui ? Aici nu e oracolul din Delfi.
Aici oamenii vin și pleacă, așteaptă sau moțăie,
dar nimeni, absolut nimeni nu-și permite să pună întrebări.
Deci, mă strecor din gară tiptil și plec să umblu pe străzi.
E mai bine.
Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu știu
la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeții, psihologii
și cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare
nu știu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi.
Și nici nu pot să întreb trecătorii. Risc
să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior
și să râdă: “Nu știai ? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,
să așteptàm și chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea
de ce. Lumea s-a transformat intr-o gară, nu vezi ?”
Mai bine nu întreb. Tac și mă uit la ferestre.
” Va înselati, cred eu, daca va închipuiti ca dragostea cavalereasca mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiata de pornografie. Lumea vrea sa auda bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui batrân nu prea zdravan la minte, care umbla dupa naluci. Ca sa folosesc o expresie la moda, Don Quijote nu face “rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e “citat”, nu “citit”. ” ~Convorbiri cu Octavian Paler
Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai inguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesabuit, radem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea tarziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am invatat cum sa ne castigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata. Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pana la luna si inapoi dar avem probleme cand trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul,dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar invatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata,dar comunicam din ce in ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei incete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale. Acestea sunt vremurile in care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate. Acestea sunt vremurile in care avem excursii rapide,scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care iti induc orice stare de la bucurie la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri in care sunt prea multe vitrine, dar nimic in interior. Vremuri in care tehnologia iti poate aduce aceasta scrisoare si in care poti decide fie sa impartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi acest mesaj.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate. Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te venereaza, pentru ca acel copil va creste curand si va pleca de langa tine. Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le indragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere. Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti acel moment pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine. Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati! Octavian Paler
Am exact varsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,
am aceeaşi varstă şi iubesc lumea la fel,
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,
voi porni singur la drum.
Am aceeaşi varstă şi aceeaşi nevoie să cred,
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta,
dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
ªi poate morile sale de vant,
dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.
Am aceeaşi varstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă
ªi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vant
nu-mi mai lipseşte nimic.
Ba da, eu m-am născut după Descartes.
N-as vrea sa jignesc pe nimeni si, mai ales, n-as vrea sa stimulez ranjetele unora care tremurau, ca iepurii, prin decembrie ’89, cersind, umili, dreptul de a se ”bucura” si ei ca ”scapasem”, iar acum dorm in noroi, se misca in noroi si trancanesc, cum pot, in noroi, satisfacuti ca-si saliveaza ura. Dar daca nu spun exact ce gandesc, ce rost mai are libertatea? Am iubit Piata Universitatii. Incercam, totusi, o mica strangere de inima de cate ori ii auzeam pe bucurestenii stransi acolo cantand cu fervoare ”noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, pana nu vom castiga libertatea noastra”. Bineinteles, un cantec e un cantec. In cantece, indragostitii promit, fara probleme, ceea ce n-au, eternitatea, jurand iubire vesnica. Insa nu ma puteam opri sa ma tem, ca, intr-o zi, vom pleca de acolo fara sa obtinem nimic. Au venit, apoi, minerii. Ion Iliescu a reusit sa goleasca Piata Universitatii si sa se acopere pentru totdeauna de rusine. Nu ne-am mai strans sa visam impreuna. Dar n-am avut sentimentul ca ne-am tradat legamantul. Nimeni nu-ti poate cere sa visezi sub loviturile batelor. Au venit, dupa aceea, dezamagirile. Mereu mai multe. Mereu mai grave. Ne-am descurajat. Ne-am scarbit. Nu ne-am mai intors in Piata Universitatii decat pentru a aniversa maltratarea iluziilor initiale. Si, de fapt, eu am regretat atunci ca m-am dus. Romantismul nostru nu mai era decat o amintire. O stafie. Balconul a ramas inchis. Fruntasii opozitiei s-au ferit sa se suie in balcon. Acceptasera, se pare, conditia pusa de politie. Dar ar fi exagerat sa le pretindem politicienilor sa fie romantici. Asa ca nici atunci n-am avut impresia ca ne-am incalcat legamantul.
Recent, s-a intamplat, insa, ceva, in Piata Universitatii care m-a pus, serios, pe ganduri. Un om a anuntat ca-si va da foc acolo. Un revolutionar. Un muncitor somer, relativ tanar. Amanuntele care urmeaza le-am aflat de la un martor ocular. Inainte de a-si pune in aplicare decizia, omul le-a spus putinilor curiosi care venisera sa asiste la ”spectacol” ca a ajuns la capatul rabdarii. Ca nu mai voia sa traiasca. A rostit vorbe grele la adresa regimului, dupa care si-a turnat benzina pe haine si si-a dat foc. Nimeni n-a incercat sa-l opreasca! Nimeni n-a intervenit! Ceva mai departe, un politist asista pasiv. Omul a devenit o torta-vie, dar instinctul de conservare e uneori mai puternic decat disperarea. Cand flacarile au ajuns la piele, barbatul si-a azvarlit, cum a putut, hainele de pe el. S-a salvat, cu arsuri pe corp. Unul dintre gura-casca s-a aratat dezamagit: ”De ce-a mai facut, dom’le, atata taraboi?” Si a plecat bombanind. In acest timp, vizibil umilit, de sinuciderea ratata sau de faptul ca gestul lui n-a starnit nici solidaritate, nici compasiune, somerul a trantit o injuratura. Poate la adresa noastra.
Televiziunea nationala, prea ”pudica”, preferand florile si festivitatile, a ignorat aceasta intamplare. Dar, de ce sa mint?, eu insumi, cand a fost prevazuta in ”Romania Libera”, am trecut cu jenanta usurinta peste ea. Cel care mi-a povestit-o se intreba daca asemenea gesturi nu tin cumva de o nevroza exhibitionista. In ce ma priveste, nu-mi permit sa judec motivele unui om care vede, la un moment dat, in viata o povara insuportabila, indiferent de circumstante. Daca evoc aceasta sinucidere ratata, o fac din pricina unei descumpaniri neplacute. Ce se petrece, oare, cu noi? Nu ne mai cutremura, oare, nimic? Atat de obositi, sufleteste, am ajuns incat nu mai observam ca unii care au rezistat tancurilor nu mai rezista dezamagirilor? Atat de mult ne-a uzat o ”tranzitie” bezmetica si, in anumite laturi, chiar criminala, incat sinucideri din imediata noastra vecinatate ne lasa netulburati ca dramele din Somalia? S-a banalizat, oare, si moartea incat nici macar faptul ca un om isi da foc ziua in amiaza mare, in centrul Bucurestiului, nu ne mai impresioneaza? Daca e asa, inseamna ca mizeria si minciuna au desavarsit ceea ce au facut, cu batele, minerii.
[editorial al lui O. Paler in Romania Libera (nu stiu nr-ul si data pentru ca cine a ”colectionat” editorialele nu s-a gandit sa le noteze) ]
avocatnet.ro explicăm legislația
Gabriela Monica Ionescu, Consultant fiscal
Alyi, utilizator
trope_doi, utilizator
ContSters74561 
MIHAI GRIGORE