Obligatia de intretinere in natura

Si da si nu mirebire. Atitutinile, evenimentele, emotiile etc se aduna si se deconteaza. Nu ai a-i ierta doar absenta, caci absenta unui a avut consecinte zilnice asupra copilului. Unele imediate, usor de cuantificat si simple, de tipul unor lipsuri materiale sau a unui standard de viata mai scazut, unele cu mai putina concretete, mai greu de cuatificat, dar cu acelasi impact. Adult ajuns, poate chiar parinte la randul sau, fostul copil va avea de iertat si altele in afara de absenta nerezidentului, cum ar fi: impovararea excesiva a parintelui rezident cu obligatia de intretinere, care s-a tradus in lipsa unui disponibil suficient de timp pentru el copilul, scaderea calitatii timpului petrecut de copil cu parintele rezident coplesit de "activitatile" sale in instanta, vacante pierdute sau amanate sau tensionate de circul "acordului", scenele la scoala jucate de nerezident soldate cu rusinarea copilului la comentariile colegilor etc. Si asta pentru ca adesea "absenta" nerezidentului se manifesta la capitolul obligatiilor dar nu si al drepturilor. Aici, "absentul" nerezident este extrem de vocal producand o atmosfera in jurul copilului de nesuportat de acesta. Ar mai avea adultul, fost copil, de iertat nu doar absenta si cele mai sus aratate, dar si modul in care nerezidentul l-a facut sa se simta si sa fie privit de catre colegi, profesori, vecini etc.Cu totii ne amintim de la varsta copilarie mai putin evenimente de zi cu zi, dar mai ales stari, sentimente. Adultul isi va aminti cum copil fiind nu s-a putut duce la ziua unui coleg ca venea nerezidentul cu executorul, nu putea pleca in week end ca era program de vizitare, cum se uita cu jind la tableta sau bicicleta colegului stiind ca rezidentul nu are bani sa i le cumpere, caci nerezidentul "contribuia" la viata lui doar cu scandal si asa mai departe. Si astea ar fi subiecte ale iertarii, caci per total ceea ce isi va aminti viitorul adult va fi starea de discomfort permanent pe care a trait-o ani de zile, mai mult decat suficient pentru a asocia persoana nerezidentului cu sursa lui de nemultumire. Si dupa cum stiti sentimentele nu se pot "combate" cu hotarari judecatoresti si cu articole de lege. Cu ceea ce a ramas acel copil este un profund deranj al vietii lui si o lipsa de ajutor financiar. Poate ca fiecare dintre aceste doua aspecte poate fi explicat si nuantat. Dar dupa 10 ani la ce imi mai folosesc explicatiile? trauma generata de lipsuri si de expunere publica e tot acolo. In timp ce alti copii se duceau la o pizza el se ducea la DGASPC. In timp ce colegii organizau un meci de fotbal, el se ducea la consiliere. Timpul acela al unei copilarii normale, lipsita de griji si obliagatii nu i-l mai da nimani inapoi, nici macar iertarea! Oricate argumente ati avea sa combateti aceasta realitate, poate nu ar fi o idee complet gresita sa o luati, macar minimal, in consideratie si sa va ganditi ca si acesta ar putea fi un deznodamant.

Atentie: in cazul parintelui absent (nu cel care incearca executarea,ci cel care e absent) tot disconfortul simtit de copil se datoreaza (in mintea copilului, sau mai tarziu in mintea adultului fost copil) parintelui prezent.

Detaliile acestea nu se nasc automat in subconstientul fostului copil ajuns adult, ele sunt chestiuni practice, induse de cei din jurul sau care le-au simtit si le-au transmis, constient sau nu, catre copilul de atunci.

El, copilul, ajuns acum adult, isi plange doar abandonul, lipsa parintelui. Asta e trauma lui, asta conteaza, nu ca a avut o tabara lipsa, ci a avut zile si ani si trairi lipsa cu un parinte... Care parinte, sa vezi minune, nu are nevoie de scuze pentru asta, ca i le gaseste copilul. Mai ales in timpul adolescentei si inceputului de viata adulta, cand copilul isi spune ba ca sigur nu l-a lasat a doua nevasta sa-l vada, ba ca din cauza ca a plecat in alt oras cu munca, ba ca din cauza dosarelor cu mama... toate detaliile acestea devin scuze pentru lipsa parintelui.
Simtamantul natural al copilului e ca el ar fi trebuit sa aiba doi parinti si lipsa unuia nu il face pe acel parinte rau, nu, ca ar insemna ca jumatate din identitatea lui sa fie rea or asta e greu de acceptat...asadar parintele sigur e bun, ramane doar de gasit scuze pentru el.

Mai exista si autoinvinuirea (nu am fost suficient de bun pentru celalalt parinte), autocompatimirea, victimizarea... niciunul sentiment bun pentru copil.

@ ps: Si toate acest disconfort al copilului si nu numai doar pentru ca parintele rezident nu are capacitatea sa inteleaga ca acel copil are si tata? Bani aruncati pe executori, procese, vacante distruse, consiliere sau ce mai ziceti acolo pentru egoismul exacerbat si dorinta de control a parintelui rezident care isi apara bineinteles copilul de tata? Ca optiunea parintelui nerezident din ce scrieti e una singura: sa renunte la propriul copil, nu-i asa? Sa accepte ca a gresit, sa-si asume ce a facut si sa renunte, asta bineinteles dupa ce isi va lua trei joburi pentru plati pensia.

Cata vreme veti crede ca tot ce se intampla este consecinta egoismului rezidentului, care este un dat al sortii, si ca rezidentul e un nebun punct a carui fapte nu au nicio noima, si ca nimic din atitudinea acestuia nu are legatura cu dvs, ma tem ca veti continua sa scrieti pe forum si nimic nu se va schimba in bine, cel mult in rau. Daca raspunsul dvs este ca INDIFERENT de un posibil viitor deznodamant in ceea ce priveste aprecierea si concluzia copilului, cat si INDIFERENT de faptul ca nu ati obtinut pana in prezent rezultatul dorit, ba din contra (dupa cum reiese din mesajele dvs), continuati cu aceleasi actiuni, cred ca doar dvs va puteti raspunde cat e normala o astfel de insistenta in pofida evidentei! si mai ales cum se numeste persistenta in demersul vreau sa-mi fac o cafea drept care bat niste oua si le pun la prajit!? Va propuneti cumva sa faceti cereri, plangeri, ma rog ce faceti, pana in ziua majoratului copilului? Ca daca raspunsul e da, ma intreb care e de fapt scopul?