Obligatia de intretinere in natura

@PS; vedeti dvs, angajatorul nu ma da afara ci decide unilateral incheierea contractului dintre noi doi, conform legislatiei in vigoare. Acelasi lucru pot sa-l fac si eu, tot conform legislatiei in vigoare. Ba chiar eu pot sa inchid contractul mai usor decat poate el, eu nu am nevoie de nici o justificare, pot pur si simplu sa-l anunt ca gata.
Cred ca pana la urma totul se rezuma la felul in care ne raportam la autoritate. Eu ma raportez intr-un fel dvs in altul.
Eu sunt suficient de sigura pe mine cat sa pot justifica cei 180 sau 1800 de lei pe care ii primesc ca pensie pentru copil. Dvs insa va simtiti amenintata de o astfel de cerere.

Despre parintii toxici e muuuult de discutat si nu e cazul aici (cei mai toxici parinti nu sunt cei care nu se implica, ci cei care nu lasa pe nimeni altcineva sa se implice).

Despre intruziunea in viata parintelui rezident .. ce sa zic, insasi existenta copilului respectiv e o intruziune din partea parintelui nerezident. Poate ar fi cazul sa-l acceptati, copilul zic.

Doamna mirebire oamenii divorteaza pentru ca nu se inteleg, nu pentru ca se inteleg, si de obicei "neintelegerea" devine quasi generala cand se ajunge la divort.Oamenii, mai ales cand au copii, nu divorteaza doar pentru ca nu le place aceiasi ciorba, si acelasi peisaj de la munte sau la mare. Insasi casnicia presupune toleranta, negociere, acceptare si intr-o zi toate aceste lucruri devin imposibile. Oamenii nu divorteaza ca sa se inteleaga dupa ce divorteaza! fie aceasta intelegere si restransa doar la copil. Asta e o fantasma si in orice caz ideea ca cineva scrie pe o hartie de maine va intelegeti cu referire la copil pentru ca asa am decis eu, e o plasmuire, o iluzie. Uneori cei 2 ajung sa se inteleaga (ajungeau si inainte sa intre in vigoare noul cod), alteori nu ajung (chiar si cu noul cod). Asa e viata.Faptul ca cineva scrie pe hartie "trebuie" nu produce schimbarea realitatii si naturii umane. De altfel normalitatea o reprezinta adaptarea legii la realitate si nu invers! Codurile s-au completat in timp sau s-au redus in timp in functie de realitatea in schimbare. Nu exista concubinajul in vechiul cod, pentru ca el nu exista in realitate. Nu exista nici spalarea de bani pana in 1989, pentru ca iarasi ea nu exista in realitate. Actuala conceptie este ca judecatorul poate schimba realitatea printr-o hotarare. Daca asa stau lucrurile ma intreb de ce nu exista hotarari judecatoresti care sa faca sa dispara pedofilii sau criminalii, daca e suficient doar sa scrii pe hartie "trebuie".
Cat priveste pretinsa siguranta de sine care ar varia in functie de socoteala pe care eu as da-o sau nu, cred ca aveti o intelegere extrem de diferita de a mea. Eu nu doresc sa demonstrez nimic, nici macar siguranta sau nesiguranta de sine, si nu ma intereseaza nimic din "sarcinile" pe care ar vrea sa mi le traseze fostul. Vrea sa plateasca pensie, bine, nu vrea, iarasi bine. Copilul meu nu sta in partie de 200 de lei. Ii ofer eu inmiit.
In orice caz observ ca cunoasteti ce este cel mai toxic pentru un copil, chiar si atunci cand nu exista nicio data referitoare la un caz anume. Sunteti de felicitat. Intotdeauna mi-au placut atotstiutorii si persoanele care traiesc cu certitudini. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo deus est, e o vorba pentru mediocri.
Zice dnul apas:
"Adica chiar asa, o deranjezi pe mama si te oferi sa platesti si sa insotesti copilul la un curs, dand buzna in viata ei cand ea te vrea disparut? "
Dar daca va intereseaza binele copilului draga domnule de ce conditionati plata cursului de a-l duce dvs pe copil? Asa e "iubirea parinteasca" cu moneda de schimb? Nu cumva iubirea parinteasca e neconditionata?
Si daca eu mama am de mult programul stabilit astfel incat n-am nevoie sa duceti dvs copilul la curs cum facem? Se opreste "iubirea parinteasca" si daca nu-l duceti dvs nu va mai intereseaza ca fiul dvs sa invete engleza de exemplu si deci nu-i mai platiti cursul? eheeehe ce-ti-e si cu dragostea asta.
Cat priveste afirmatia dvs ca mama v-ar vrea "out" din viata copilului, nu stiu daca asa e sau nu in cazul dvs, ceea ce stiu este ca in cazul multor parinti nerezidenti nu se punea problema ca mama i-ar vrea "out" caci in fapt ei n-au fost niciodata "in".
Si urla dupa trenul care a parcurs deja cateva sute de kilometri ca de ce sunt dati jos din vagon cand in fapt ei nu s-au urcat niciodata. Acu', zic eu, nu-i vina parintelui rezident ca a ajuns baiatul la scoala generala, pana sa-si aminteasca nerezidentul ca are un copil, caci la vremea la care rezidentul ii spunea urca-te in tren, deschide geamul, fa curat, trage perdeaua, ocupa-te de copil, nerezidentul zbiera ca are drepturi si urca in tren cand vrea, caci e un drept, nu o obligatie. Apai asa a fost, cum a vrut el. Doar ca intre timp copilul s-a obisnuit ca doar rezidentul face curat, trage perdeaua, are grija de el si nu mai are nicio dorinta de a relationa cu calatorul scandalagiu care tot incearca sa se agate de tren, tulburandu-i tihna. Ii e bine asa. Atat de simplu si atat de scurt. Vreti sa-l ducem la psiholog sa-i explicam ca de fapt nu-i e bine asa, ca nu-si da seama, ca i-ar fi mult mai bine si cu nerezidentul? Cum se face asta? Pot eu sa va conving ca v-ar fi mai bine altfel decat simtiti dvs ca va e bine acum? Ce sa va zic daca dvs va e bine si va declarati multumit? Pot eu sa va conving ca "binele" meu e mai bun decat "binele" dvs?
Mare dreptate aveti 25maria25, doar ca ei continua sa piara pe limba lor oricat le-ai explica.

@PS: haideti sa vorbim despre realitate poate asa ajungem undeva: realitatea din 2014 (cf ce am gasit eu la INS) este ca 66% din divorturi s-au terminat prin acordul partilor.
De unde trag concluzia ca oamenii s-au putut intelege cand s-au despartit.
Iar pentru restul divorturilor principala cauza a fost infidelitatea - deci problema nu era ca nu se mai puteau intelege ci ca aveau probleme in intimitate. Trag concluzia ca dupa ce reusesc sa inteleaga ca nu mai sunt impreuna si nu mai au de ce sa pretinda fidelitate, ar putea sa se inteleaga.
Abia apoi, 1,9% din cazuri, au avut ca motiv violenta (fie ea psihica sau fizica). Deci, da, astia nu se pot intelege.

Si acum, ca sa nu fie neclar, prin "se inteleg" ma refer la exact felul in care ma inteleg cu restul de sute de persoane cu care relationez zilnic, de la soferul gradinitei, secretara de la locul de munca, colegii de serviciu pana la bibliotecara de la scoala, nu la relatia de incredere si acceptare pe care o am cu sotul meu. Pentru ca asta e relatia pe care trebuie sa o am cu tatal copilului meu, de care m-am despartit: una neutra, in care ii comunic tot ce este nevoie pentru binele copilului.

Vedeti deci ca realitatea zice ca, desi exista cazurile despre care vorbiti dvs, ele sunt exceptii si nu regula.

Agatarea tatalui de propriul copil? Tatal ii tulbura tihna propriului copil caruia ii e mai bine asa? Atat de simplu si atat de scurt. Doamna draga nici eu, nici forumul, nici fostul, ci propriul copil va va arata la un moment dat ca nu e nici asa simplu, nici asa scurt.

Aveti perfecta dreptate dnule againstpas. Intr-o zi, ceea ce mi s-a parut azi bine, nu mi se va mai parea. La fel si copilului. Concluzia mea va fi alta, raportarea mea va fi alta, nevoile mele vor fi altele. Si e normal. Lucrurile se schimba si odata cu ele si nevoile fiecaruia dintre noi. La 40 de ani nevoile, dorintele, sursele de multumire nu asunt aceleasi nici cu cele de la 20 de ani, nici cu cele de la 50 de ani. Ideea e ca nu poti convinge un tanar de 30 de ani ca binele lui e cel al unuia de 50 de ani. El trebuie sa ajunga singur la aceasta concluzie. Nu-l faci sa-si schimbe senzatia de bine si de tihna nici cu hotararea judecatoreasca, nici cu executorul, nici cu psihologul! Sentimentul de bine e unul strict personal si strict subiectiv. E un sentiment, nu se demonstreaza prin calcule matematice, nu se combate prin argumente logice!
Domana mirebire, interesanta statistica. Sunt sigura ca e reala si pe cale de consecinta graitoare. Cred ca undeva, intre acele procente, se regasesc si cuplurile care au divortat pur si simplu pentru ca au constatat ca au gresit casatorindu-se. Au descoperit pe parcursul casniciei ca in fapt nu au nimic in comun, ca valorile lor, educatia lor, obiceiurile lor, aspiratiile lor, sunt profund diferite. Si atunci apare intrebarea, cel care poarta in sine convingerea ca a facut o alegerea gresita, cum poate fi determinat sa aiba incredere in cel a carui aspiratii, valori, model de viata etc sunt mult sub ale lui, ca sa nu zic ca lipsesc cu desavarsire? Sa luam un exemplu teoretic: daca eu am divortat pentru ca am constatat ca partenerul meu era infratit cu paharul, cu "baietii", fara sa acorde timp si interes educatiei copilului, resurselor familiei menite sa genereze securitatea copilului si dreptul lui la o viata mai buna, care atunci cand eu ii spuneam copilului "nu iesi afara sau nu te joci pe tableta, pana nu-ti faci lectiile", tatal lui ii spunea, facandu-i cu ochiul, "lasa mai ca nici eu n-am prea invatat si nu s-a facut gaura in cer", cum sa-l consider eu o prezenta non toxica in viata copilului? Care sa fie binele copilului cand acel tata dispare ori de cate ori are ceva mai bun de facut si in majoritatea cazurilor nici nu anunta si desigur nu da nicio explicatie? Cum sa-l consider o prezenta pozitiva cand "modelul" lui e inconstanta, nepasarea, lipsa de responsabilitatea? Cum sa-l consider eu o prezenta buna in viata copilului, cand tot ce a facut si face acest om este sa-i spuna copilului ca toate vorbele mele, toate exemplele si stradaniile mele nu valoareaza nici cat o ceapa degerata? Fiti convinsa ca exemplul dat este unul extrem de simplificat. Din punctul de vedere al copilului: el e obisnuit ca exista anumite reguli, anumite lucruri la care mama tine foarte mult, de exemplu ca acel copil sa nu minta, sa se poarte frumos, sa citeasca, si vine tatal si-i zice "hai sa o pacalim pe mama, hai sa mergem intr-o sala de biliard, de ce sa citim?" etc, copilului de ce i-ar fi mai bine? Asa cum scriam, exemplul e slab, cuvintele scrise sunt incomplete in raport de realitate, dar cred ca "prindeti" ideea. Ce relatie sa te astepti sa aiba acel om cu copilul lui cand el "straluceste" prin absenta, prin mesaje in profunda contradictie cu mama, prin sursa de discomfort alimentata de scandal, iar toate amintirile copilului nu contin nicio grija, nicio ingrijire din partea tatalui?
Comparatia dvs cu secretara e complet nepotrivita, zic eu. In scimb, afirmatia "relatia de incredere pe care eu am cu sotul meu" este degetul pe rana. Eu nu trebuie sa mai am incredere in tine ca sot, caci nu mai avem aceasta legatura, dar trebuie sa am incredere in tine ca parinte.Ca eu sa-i urez vacanta frumoasa copilului meu cu tatal sau, tocmai de incredere am nevoie si increderea se construieste in timp. Increderea ca nu-l vei uita pe plaja fiind la o bere cu "baietii", increderea ca vei face cu el lectiile de vacanta, nu ca-i vei spune "lasa ca nu se va face gaura in cer", increderea ca-mi vei raspunde la telefon sau ma vei suna daca baiatul se simte rau, nu ca ma vei lua la misto ca sunt o exagerata si ca "pana maine ii trece" etc. Ori cand tu tatal, ani de zile ai lasat toate responsabilitatile in seama mea, nu ai intrebat o data in ani de zile cu ce sa ajuti, te-ai revoltat cand ti-am cerut ceva (desigur ca nu pentru mine), cand te-a durut in spate despre cum ma descurc eu cu marea ta contributie de 200 de lei, din ce ar veni aceasta incredere? Cum sa am brusc incredere in tine cand tu tot ce ai facut a fost sa nu asumi nimic? Cum sa am incredere in cineva care gaseste vinovati pe toti cei din jur, mai putin pe sine? Pai la fel vei face daca se va imbolnavi copilul. Vinovat va fi hotelierul care nu a reglat aerul conditionat, vecinul care i-a dat o inghetata, medicul care nu s-a priceput sa-l trateze. Ori daca din start nu poate fi vina ta, ce rezulta? Simplu: ca nu e responsabilitatea ca copilul sa nu se imbolnaveasca, caci tu nu asumi nimic.
Dar copilul? Caci si el tot de incredere are nevoie. Copilul invata inca de sugar sa recunoasca prin miros intai de toate persoana de ingrijire de care se ataseaza si in care capata incredere, el din ce sa aiba incredere sa te ia de mana si sa plece cu tine? Din faptul ca asa scrie in hotararea judecatoreasca? Ce faceai tu tatal cand copilul era mic si "se dadea cu fundul de pamant"? Zbierai la mama ca nu e in stare sa-l educe! Dar cand nu manca? Ii spuneai mamei ca nu e in stare. Credeti ca toate astea nu s-au inregistrat nicaieri? Credeti ca nu conteaza ca nu i-ai citit niciodata o poveste, ca nu i-ai sters niciodata lacrimile, ca nu i-ai dat niciodata sa manace, ca nu i-ai cumparat niciodata o bicicleta? Ba da, conteza! Si ce-i oferi in schimb? Venitul cu executorul? Amenintarile? Scandal? crezi ca astea creaza legatura necesara luatului de mana? Credeti ca increderea care lipseste, inerenta oricarei relatii, tata-fiu, parteneri de afaceri, iubiti, soti, prieteni, co-echipieri etc, se creaza la psihologul DGASPC-ului si sterge tot ce ai facut sau n-ai facut ani de zile? Increderea se castiga cel mai greu si se pierde cel mai usor.
Dar cand vezi ca copilul nu te vrea, te evita sau de-a dreptul te refuza, tu ce faci? fortezi? te bagi pe gat? reprosezi mamei, desigur, ca nu face? faci plangeri, scandal? adica crezi ca toata lumea e de vina, mai putin tu. Si cum se numeste asta daca nu "agatat"?
Da dnule againstpas se numeste ca te agati, caci calitatea de parinte in viata copilului, nu ma refer la cea din acte, nu e pe viata, deoarece nimic nu e pe viata, nici macar viata nu e pe viata!
Cata vreme acel parinte s-a ocupat cu scandalul, cu plangerile, cu reprosurile, copilul a crescut, si-a creat un mediu al lui, o tihna a lui, o viata a lui, o obisnuinta a lui (care e a doua natura), un echilibru, peste care tu vrei sa dai buzna, sa-l calci in picioare, imaginand ca ii spui copilului "eu sunt tata" si copilul raspunde "bine, te iubesc, hai sa plecam".
Care sunt "argumentele" copilului sa te accepte si sa te interiorizeze drept parinte? Plangerile? Reclamatiile? Dosarele de instanta? Reprosurile facute mamei? Hotararile judecatoresti? Care dintre acestea va par izvor de dragoste, atasament si incredere?
Faptul ca copilului ii e mai bine e de domeniul evidentei (uneori). Nu ajunge sa spui eu sunt mama sau eu sunt tatal. Trebuie sa si insemni asta pentru copilul tau. Nu ajunge sa te folosesti de calitatea de parinte crezand ca te legitimezi cu aceasta calitate, cata vreme ea e recunoscuta doar de lege, doar pe hartie, si nu si in sufletul copilului!