Obligatia de intretinere in natura

In tot ce scrieti rezulta un singur lucru: totul este despre mama si ce crede ea. Inclusiv partea care o scrieti despre copil e tot despre mama si ce crede ea ca reprezinta tihna copilului. Este totusi nesanatos ca mama sa traiasca prin copil. Si toata libertatea intre ghilimele pe care credeti ca i-o acordati copilului in a decide daca are tata sau nu, se va intoarce impotriva dvs mai devreme sau mai tarziu.

Copilul in sus, copilul in jos si totusi practica din viata reala ne omoara.
Doamna Martonze, cum a mai scris si Mirebire, eu stiu care sunt nevoile copilului meu de la o luna la alta. Nu toate dar in proprtie de 90% le cam stiu. Si as putea cu siguranta sa le pun pe hartie, sa le impart. Daca as divorta, as fi femeie, cred ca mi-ar fi chiar mai usor ca fostul, cand aduce copilul la mine sa mai faca un drum si sa urce cu baxul de lapte, cu cerealele, cu creioanele colorate si cu adidasii cei noi ai copilului. In plus, poate va va soca sau surprinde insa sunt o gramada de supermarketuri care fac livrari la domiciliu. Deci chiar daca as locui in celalalt capat al orasului, as putea cu un click de mouse sa livrez acasa la copil tot ce are nevoie si theoretic fara sa invadez intimitatea fostei.
De asemenea doamna proastasatului, vad din exemplele prietenilor mei, dragostea fata de copil nu se opreste daca nu il duci tu la cursul de engleza. Insa nu poti plati daca nu ai idee ca acel copil merge la un curs, nu? De asemenea, daca mama si-a organizat programul sa il duca ea, cu siguranta, daca vede ca si tatal doreste sa il duca, luna viitoare il poate organiza ca sa il duca el. De ce sa nu o faca? Nu ar fi ciudat sa nu vrea?
Cumva, din ce se scrie trag concluzia ca se incearca gasirea multor motive pentru a exclude tatal din viata copilului ( doamna Maria, vreau sa va atrag atentia ca nu ma refer la dumneavoastra sau la cazul dumneavoastra)
Doamna proastasatului, cred ca gresiti profund, chiar nu trebuie sa aveti incredere in fostul dumneavoastra partener pentru a-I da copilul. Ati avut suficienta incredere sa va casatoriti cu el, ati avut suficienta incredere sa faceti un copil impreuna si acum, nu mai aveti incredere in el ca parinte. Dar tot caruselul asta de am nu am incredere, nu-mi arata decat faptul ca radarul dumneavoastra al increderii a fost gresit sau este gresit acum. Sunt variante 50% sa o dati din nou de gard. Intelegeti? In plus, in lege, jur ca nu e trecut ca programul de vizita se respecta doar daca rezidentul are incredere in nerezident. Dreptul copilului de a avea legatura cu parintele nu este conditionat de modul in care acesta e perceput ca responsabil sau nu de fostul partener.
Am exemplificat in postarea mea de ieri cum cred ca cei divortati se pot intelege prin prisma pensiei in natura. Insa desi ar fi fost atat de simplu de inteles, cumva tot nu s-a priceput. Spuneti ca oamenii nu pot fi fortati sa faca ceva. Aveti dreptate, nu pot fi fortati. Dar de asemenea nici incredintarea unui copil cuiva nu este definitiva si ireversibila. Daca rezidentul refuza sa coopereze pentru binele copilului, a inceput sa vina vremea in care DGASPC umple instantele cu dosare pentru decaderea din drepturile parintesti. E simplu. E insa un regret al meu ca totusi nu fac asta si pentru cei care nu dau nici un ban pensie alimentara sau dispar din viata copiilor. Mi-as dori mai multa implicare si pe partea asta.
Mie personal si plangerile mi se par o modalitate de dragoste. Ca atunci cand nu ti se deschide usa, nu ai numar de telefon, habar nu ai daca copilul iti mai traieste sau nu, ar fi cumva nefiresc sa stai? Nu credeti?
Eu am in familie o persoana care a fost exact atat de vehementa ca dumneavoastra....acum 30 de ani. Si-a crescut fata singura in alta tara. I-a spus acesteia de multe ori ca doar ea se ocupa de tot, ca taica-su a parasite-o, a abandonat-o. Si totusi dupa 30 de ani fata, plecand si ea in alta tara a inteles ca toate problemele ei legate de relatii tin de faptul ca nu a avut tata. Si-a cautat parintele din nevoia de a-l cunoaste, desi atmosfera in care ea si-a trait toata viata a fost una de profund dispret la adresa lui. Si ca sa vezi, dupa ce s-au reintalnit, dupa o perioada mai mare de timp....sunt apropiati. Au acum o legatura frumoasa. Si fata a inteles acum ca tatal nu a abandonat-o, s-a retras pentru ca acum 30 de ani la divort, tatal capata doar dreptul de a plati pensie alimentara, a inteles ca niciodata nu I s-ar fi permis sa aiba o relatie frumoasa cu el, pentru ca mama ei, mama care s-a sacrificat sa o creasca totusi nu a deposit niciodata ura pentru fostul. Ghiciti ce relatie e mai puternica acum? Va spun eu, e cea cu tatal. Ma rog, sunt mai multe detalii de dat aici, eu am facut un rezumat.
Deci ce percepe, cum percepe sau ce concluzii trage un copil, nu puteti decat sa presupuneti. Insa nici eu, nici dumneavoastra nu suntem detinatorii adevarului universal. Ca nu aveti dumneavoastra incredere in ceva ce face fostul, nu inseamna ca acel ceva nu ii va fi benefic intr-o zi ( si va rog din suflet, sa nu imi veniti aici cu exemple extreme gen dat cu capul de asphalt sau batut/pierdut, ca nu ma refer la alea).
In rest, referitor la sufletul copilului.....sunt amandoi parintii in sufletul lui. Iar asta apare mai devreme sau mai tarziu. Ca el va tanji si va iubi si parintele care ii citeste dar si parintele care e la o bere cu prietenii. Iar daca credeti cumva ca fiul dumneavoastra ca adult, nu isi va cauta sau nu se va gandi o singura data cu dor si regret la parintele asa iresponsabil....... eu cred ca va inselati. Iar viata, mi-a aratat cel putin mie ca dragostea copilului si nevoia lui chiar e neconditionata.

N-as putea contrazice nicio propozitie scrisa de vs dnule When, decata daca, din patolgie si/sau limitare metala, n-as putea accepta ca si altii au dreptate si ca mai ales, niciunul nu detine adevarul absolut cum bine ati spus. Nu urmeaza sa va dau niciun exemplu spectaculos, in fapt arareori viata e compusa din evenimente exceptionale. In general e compusa din pietricele (le zic eu) multe, care mai rotunde, care mai ascutite, care freaca, macina, distrug sau din contra gasesc liantul necesar constructiei.
Eu nu i-am spus niciodata fiului meu ca taica-su l-a abandont, si nu am facut asta dintr-o mareata intelegere psihanalitica, nu-mi arog astfel de intelegeri, ci pentru ca stiu ca l-as fi ranit. Nu i-am zis niciodata, fie ca ma credeti, fie ca nu, nici macar un cuvant rau despre ta-su (chiar daca tatalui personal i le-am spus), nu pentru ca urma sa ma ancheteze cineva si sa descopere, ci iarasi pentru ca l-as fi ranit, ori suferinta copilului meu mi-e de o mie de ori mai importanta decat opiniile mele fata de fostul (pe care daca as mai simti nevoia sa le impartesc cuiva as face-o cu o prietena). Fiul meu nu-mi e nici confident, nici aliat, nici partener. Locul lui e unic si irepetabil, e copilul meu. Nu i-am spus niciodata ca doar eu stiu sa am grija de el si nici nu cred ca ar crede asa ceva din moment ce se duce cu tot dragul in provincie la bunici, fara sa se teama, fara sa aiba strangere de inima. A mers si in tabara. Mi s-a strans mie inima, el nu mai putea de bucurie. Si cu toate astea nu vrea cu taica-su si cand il intrebi de ce iti insira aproape intotdeauna aceleasi 5 motive. Sigur ca in buna parte sunt motive de copil (apropo de teoria indoctrinarii si alienarii), dar nu-i poti spune unui copil, de exemplu, "esti un prost ca plangi ca s-a spart mingea. mingea n-ar nicio valoare si nu e motiv de plans". Pentru el mingea sparta e motiv de suferinta si tu ca parinte n-ai dreptul sa-i ignori sentimentele. Nu e normal. Tu ca tata te-ai gandit vreodata la aceste motive, altfel decat sa mi le pui mie in carca, altfel decat sa le combati, altfel decat sa le ignori? Ti-ai pus problema ca asa cum si le aminteste azi, si le poate aminti si peste 10 ani? Ti-ai pus problema cand mare fiind el nu va afla ca eu l-as fi mintit, ci din contra, ca i-am ascuns multe lucruri urate despre tine, pentru a-l proteja? Credeti ca daca cumva asa ar sta lucrurile tot fericita va fi "regasirea"?, mai ales cand eu nu am facut nimic ca sa te indepartez, ci "te-am dernajat" doar cerandu-ti sa dai intai si apoi sa ceri (si aici nu ma refer la nimic material in primul rand, ci doar in secundar).
Vremea inversunarii mele dnule When a trecut de niste ani. O fi venit vremea insa ca tatal ocupat cu razboiele sa constate ca grauntele cel mic, caruia nu i-a oferit nici timp, nici afectiune, nici resurse, a devenit un copacel care nu mai e dispus sa te primeasca de ca si cand te-ai fi intors de la paine.

Proastasatului, daca si dumneavoastra considerati motivele enumerate de copilul dumneavoastra ca fiind in majoritate puerile, nu inteleg de ce nu incurajati mai mult tatal sa il ia pe micut la programul de vizita? Pentru ca daca incurajezi copilul sa mearga la scoala cand nu vrea, sa mearga la medic cand se teme dar nu la tata cand motivele sunt puerile atunci imi pare rau sa o zic insa problema e la dumneavoastra. Ca nu poti sa spui unui copil ca motivele lui sunt sau temerile lui sunt puerile, insa il ajuti sa le depaseasca. Prezenta ta ca simplu spectator in fata unei decizii atat de importante cum este de exemplu amputarea unui parinte din viata lui, nu te califica ca si parinte bun cu toate lucrurile scumpe si de firma cumparate. Nu poti acoperi lucrul facut. Si atunci nu e nevoie sa ii spuneti ca tati e rau, se prinde el singur ca nu il aveti la inima, trebuie doar sa faceti ce mi se pare mie ca faceti acum si anume sa priviti impasibila cum copilul dumneavoastra refuza parintele dupa care va tanji mai tarziu. Iar asta se va intampla cu siguranta.
Si inteleg ca dumneavoastra incurajati acest comportament al copilului doar pentru ca in acceptia dumneavoastra el nu a dat intai? ( si nu ma refer nici eu la material). Dar cine sunteti dumneavoastra sa judecati sau sa stabiliti bareme despre cum da cineva? exista cumva si am ratat un manual despre cum e normal sa iubesti? Care sunt limitele? Manifestarile?

Eu am vazut si am trait multe lucruri. Am avut bucuria sa vad acea fata gasindu-si tatal si trecand peste ce I s-a spus dar am avut si dezamagirea sa vad copil crescut cu greu, cu mama care a facut sacrificii enorme si care a fost parasita de tata, nu inainte de a fi batuta si calcata in picioare de fata cu copilul, iar acesta s-a dus dupa tatal lui la ani de zile. Tatal a ajuns la inchisoare, a iesit, nu a dat niciodata bani si nu a ajutat cu nimic ba din contra, cauta mama cu sabia pe la rude. Si stiti ce? Si acel copil care inca isi mai aminteste tot, la 19-20 de ani si-a cautat tatal si acum are o legatura cu el.Desi tremura de frica sa nu il ia ca si copil. Si vazand toate aceste lucruri am realizat ca bun, rau, manelist, cu sabie sau fara, un parinte ramane parte din copilul lui si mereu, dar mereu va fi ca un magnet pentru copil.
Iar copii cand cresc, pentru ca dragostea lor e neconditionata au o capacitate umitoare de a uita, minimalize sau a accepta ceva ce in trecut le facea rau.

proastasatului a scris:

Si cu toate astea nu vrea cu taica-su si cand il intrebi de ce iti insira aproape intotdeauna aceleasi 5 motive. Sigur ca in buna parte sunt motive de copil (apropo de teoria indoctrinarii si alienarii)

Ce varsta are copilul? Si dvs ce faceti? Da copilu mamii, nu vrei, asta e. Ca doar vorbim de tact-o, cantitate neglijabila de materie, da stiu tu esti jumatate din el, da sa nu ne cramponam in detalii. Si ce va asteptati de la tata? Sa dispara presupun. Ca mai apoi sa scrieti peste cativa ani pe forum ca si-a abandonat copilul? Clasic.