Plangere la CEDO

Pentru corecta informare incercati sa studiati Ghidul practic de admisibilitate si alte instructiuni postate in [ link extern ]

EXTRAS:

I. INADMISIBILITATEA DE NATURĂ PROCEDURALĂ

A. Neepuizarea căilor de recurs interne
Art. 35 § 1 – Condiţii de admisibilitate
„1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se
înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute [...].”
60. Condiţiiile de admisibilitate sunt întemeiate pe principiile dreptului internaţional,
general recunoscute, după cum indică însuşi textul art. 35. Obligaţia de epuizare a căilor de
recurs interne aparţine dreptului internaţional cutumiar, recunoscut ca atare în jurisprudenţa
Curţii Internaţionale de Justiţie [de exemplu, cauza Interhandel (Elveţia împotriva Statelor
Unite), 21 martie 1959]. Aceasta este inclusă şi în alte tratate internaţionale privind
drepturile omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice [art. 41 alin.
(1) lit. c)] şi Protocolul său facultativ [art. 2 şi art. 5 alin. (2) lit. b)], Convenţia americană a
drepturilor omului (art. 46) şi Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor [art. 50 şi
art. 56 alin. (5)]. După cum a observat Curtea în cauza De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva
Belgiei, statul poate renunţa la beneficiul regulii privind epuizarea căilor de recurs interne,
întrucât există o îndelungată practică internaţională consacrată în acest sens (pct. 55).
61. Curtea este menită să joace un rol subsidiar în raport cu sistemele naţionale de
protecţie a drepturilor omului şi este de dorit ca instanţele naţionale să aibă iniţial
posibilitatea de a se pronunţa cu privire la aspectele referitoare la compatibilitatea dreptului
intern cu Convenţia [A, B şi C împotriva Irlandei (MC), pct. 142]. Dacă, totuşi, o cerere este
introdusă ulterior la Strasbourg, Curtea europeană trebuie să poată beneficia de deciziile
acestor instanţe, care se află în contact direct şi permanent cu forţele vitale din propriile ţări
[Burden împotriva Regatului Unit (MC), pct. 42].
62. Art. 35 § 1 nu priveşte decât recursurile interne; el nu impune folosirea căile de atac
prevăzute în cadrul organizaţiilor internaţionale. Din contra, în cazul în care reclamantul a
înaintat deja cererea unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, poate
fi respinsă în temeiul art. 35 § 2, lit. b) din Convenţie (a se vedea secţiunea I.E.). Este de
competenţa Curţii să stabilească natura internă sau internaţională a unei anumite instanţe,
luând în considerare toţi factorii relevanţi, şi anume natura sa juridică, instrumentul care a
prevăzut înfiinţarea acesteia, competenţa sa, poziţia (dacă este cazul) în sistemul judiciar
existent şi finanţarea acesteia [Jeličić împotriva Bosniei şi Herţegovinei (dec.); Peraldi
împotriva Franţei (dec.) (a se vedea secţiunea I.E.)].
1. Scopul regulii
63. Logica regulii privind epuizarea căilor de recurs interne este de a conferi autorităţilor
naţionale şi, în principal, instanţelor oportunitatea de a preveni sau de a repara pretinsele
încălcări ale Convenţiei. Aceasta se întemeiază pe ipoteza, reflectată la art. 13, că ordinea
juridică internă va asigura o cale de atac efectivă împotriva încălcărilor unor drepturi
consacrate de Convenţie. Aceasta reprezintă un aspect important al caracterului subsidiar al
mecanismului introdus de Convenţie [Selmouni împotriva Franţei (MC), pct. 74; Kudła
împotriva Poloniei (MC), pct. 152; Andrášik şi alţii împotriva Slovaciei (dec.)]. Ipoteza se
aplică independent de încorporarea prevederilor Convenţiei în legislaţia naţională (
24
şi M. împotriva Sloveniei). Curtea a reiterat recent faptul că regula epuizării căilor de recurs
interne este indispensabilă funcţionării sistemului de protecţie instituit de Convenţie şi este
un principiu de bază al acesteia [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), pct. 69
şi 97].

2. Aplicarea regulii
a) Flexibilitatea
64. Epuizarea căilor de recurs interne este mai degrabă o regulă de aur decât un principiu
gravat în marmură. Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au subliniat în mod
frecvent necesitatea de aplicare a regulii cu o anumită flexibilitate şi fără formalism excesiv,
având în vedere contextul protecţiei drepturilor omului [Ringeisen împotriva Austriei, pct.
89; Lehtinen împotriva Finlandei (dec.)]. Regula nu este absolută şi nici nu se poate aplica în
mod automat [Kozacıoğlu împotriva Turciei (MC), pct. 40]. De exemplu, Curtea a decis că
ar fi prea formalist să solicite reclamanţilor să folosească o cale de atac pe care nici măcar
instanţa supremă a ţării nu îi obliga să o exercite [D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe
(MC), pct. 116-118]. Curtea a luat în considerare, într-o cauză, faptul că termenele impuse
reclamantului au fost foarte scurte, subliniindu-se „graba” cu care reclamanţii erau nevoiţi
să îşi prezinte argumentele (Financial Times Ltd şi alţii împotriva Regatului Unit, pct. 43-
44). Cu toate acestea, epuizarea unor căi de atac, în conformitate cu procedura internă, şi
respectarea formalităţilor impuse de dreptul intern, au cu atât mai multă importanţă cu cât
principii precum claritatea şi securitatea juridică sunt luate în calcul (Saghinadze şi alţii
împotriva Georgiei, pct. 83-84).

b) Respectarea normelor interne şi limite
65. Reclamanţii trebuie să respecte normele şi procedurile aplicabile în legislaţia internă,
în caz contrar cererea lor riscă să fie respinsă, pe motiv că nu îndeplineşte condiţia
prevăzută la art. 35 [Ben Salah Adraqui şi Dhaime împotriva Spaniei (dec.), Merger şi Cros
împotriva Franţei (dec.), MPP Golub împotriva Ucrainei (dec.), Agbovi împotriva Germaniei
(dec.)]. S-a considerat că art. 35 nu a fost respectat, atunci când recursul a fost respins din
cauza unei erori de procedură a reclamantului [Gäfgen împotriva Germaniei (MC), pct. 143].
Totuşi, este necesar să se observe că, atunci când o instanţă de recurs examinează fondul
recursului, chiar dacă îl consideră inadmisibil, art. 35 § 1 este respectat (Voggenreiter
împotriva Germaniei). Este şi cazul recursului care nu a respectat formele impuse de
legislaţia internă, chiar dacă fondul a fost examinat de autoritatea competentă (Vladimir
Romanov împotriva Rusiei, pct. 52). Acelaşi lucru este valabil şi pentru recursul formulat
foarte sumar, la limita cerinţelor legale, asupra fondul căruia instanţa s-a pronunţat, chiar şi
pe scurt [Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC) pct. 43-
45].

d) Capete de cerere invocate pe fond
67. Nu este necesar ca dreptul consacrat prin Convenţie să fie invocat în mod explicit în
procedura internă, cu condiţia ca respectivul capăt de cerere să fie invocat „cel puţin pe
fond” [Castells împotriva Spaniei, pct. 32; Ahmet Sadik împotriva Greciei, pct. 33; Fressoz şi
Roire împotriva Franţei, pct. 38; Azinas împotriva Ciprului (MC), pct. 40-41]. În cazul în
care reclamantul nu a invocat prevederile Convenţiei, este necesar ca acesta să fi invocat
capete de cerere cu efect echivalent sau similare, fundamentate pe prevederile dreptului
intern, pentru a da ocazia instanţelor naţionale să remedieze încălcarea pretinsă [Gäfgen
împotriva Germaniei (MC), pct. 142, 144 şi 146; Karapanagiotou şi alţii împotriva Greciei,
pct. 29; chiar şi pentru un capăt de cerere care n-a fost invocat în faţa instanţei naţionale de
ultim grad de jurisdicţie, chiar şi în mod subsidiar, Association Les témoins de Jéhovah
împotriva Franţei (dec.)].