Despre anxietate și alți demoni interiori

La ceva vreme, mi-am dat seama că ce făceam eu cu gândurile nu era să le controlez, ci să le observ. Și mi-am dat seama că, în aparență, lucrul ăsta nu mă agita deloc. Mă dădusem gândurilor mele într-o liniște aproape mortificatoare, până în punctul în care ele au devenit, pur și simplu, felul meu de a raționa.

Atunci când trăiești toată viața în tine și cu gândurile tale, tot ce se întâmplă în tine ți se pare normal, ba chiar banal uneori. Mi se părea normal să îmi pun la îndoială fiecare părere pe care o aveam despre lume și despre mine și mi se părea normal să mă pun chiar pe mine însămi la îndoială. Așa credeam eu că e normal. Ba chiar așa credeam eu că e preferabil: să pornesc mereu de la premisa că nu am dreptate. Despre nimic, nici măcar despre mine.

Nu eu îmi controlam gândurile. Le observam cum mă controlează și mi se părea normal. Nu știu cum și când s-a întâmplat, dar țin minte că a fost un moment în care ceva ce s-a întâmplat în capul meu mi-a ridicat un semnal de alarmă. Alea nu erau niște gânduri normale, și nu doar că mă agitau, ci mă transformau în cineva care eu, de fapt, nu eram sau nu voiam să fiu. Și nu doar că nu erau normale, ci îmi părea că nici măcar nu sunt ale mele. Aveau o nevoie de a mă critica mereu, chiar și atunci când nu aveau de ce. Le plăcea să mă pună întotdeauna la pământ și să îmi spună că nimic din ce fac nu e bine și nici nu o să fie vreodată, că mă chinui degeaba, totul la mine este banal și neinteresant. Chiar și atunci când, cu voce tare, eu susțineam contrariul.

Păcăleala cu gândurile este că, fiind mereu în capul nostru, avem impresia că sunt ale noastre. Dar nu este întotdeauna adevărat. Multe dintre ele sunt doar niște pattern-uri pe care le-am învățat când eram prea mici ca să le punem sub semnul întrebării. Multe sunt vorbele pe care le-am auzit demult, atât de demult încât pe unele dintre ele le-am uitat. Și nu sunt mereu vorbele chiar așa cum au fost ele, ci sunt niște vorbe schimbate, alambicate, modificate de noi ca să aibă sens viața în care se întâmplă să ne aflăm.

Nu mi-a spus nimeni niciodată că nu sunt bună de nimic, cel puțin nu din câte îmi amintesc. Dar mi-au spus că trebuie să fac mai mult, să încerc mai mult, mi-au spus că eu pot, dar nu vreau, că nu am încercat destule și că ar trebui să fac, să vreau, să îmi doresc mai mult. Iar asta, pentru mine, s-a tradus în „nu ești bună de nimic”. „Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie, iar oricât ai încerca, nu o să ajungi niciodată să fii destul.” Iar ăsta a ajuns să fie felul în care eu vedeam viața și în care mă raportam la realitatea din jurul meu și la ceilalți. Și mi se părea normal să fie așa. Mi se părea perfect normal ca toți ceilalți să fie mai presus decât mine, mai buni, mai deștepți, mai capabili. Eu nu puteam mai mult.

Nu am înțeles niciodată anxietatea cu adevărat, până când nu mi-am dat seama că ea e în mine. Până când nu mi-am dat seama că însăși anxietatea este un lucru absolut banal pentru că a fost în mine majoritatea vieții mele. Pentru mine, anxietatea era normalitate. Erau toate (sau, mă rog, aproape toate) gândurile pe care le observam și care mă controlau. Erau toate modurile în care dădeam singură cu mine de pământ. Și până nu mi-am dat seama de asta, nu am reușit să le controlez.

Nu am scăpat de anxietate și nici nu cred că am să o fac prea curând. E atât de adânc înrădăcinată în mine, încât o să fie greu să o abandonez. Dar e mai ușor acum. Acum îmi văd gândurile toxice pe care le am despre mine și pot să le las să treacă mai repede. Pot să nu mă mai adâncesc în ele ore și zile în șir. Pot să le accept și să îmi pară rău pentru ele și pot să le las să treacă prin mine. Mă cutremură și acum, uneori mă enervează, alteori mă fac să plâng, dar e din ce în ce mai ușor să îmi dau seama că sunt doar pattern-urile de care nu m-am „lepădat” încă și care până acum m-au ajutat să supraviețuiesc. Dar acum nu mă mai ajută (și, de fapt, cred că niciodată nu m-au ajutat, cu adevărat, ci doar m-au și m-am păcălit că o fac) și mi-e mai ușor să le zic să mă lase în pace.

Da, vorbesc despre anxietate și despre gânduri ca și când ar fi alte persoane, diferite de mine, dar care se află în mine, pentru că, într-un fel sau altul, cam așa și este. Dar la un nivel fundamental, toate lucrurile din mine mă fac să fiu eu, iar în momentul în care am realizat asta, în momentul în care am acceptat să mă împrietenesc cu mine și cu anxietatea din mine, viața a devenit mai plină de speranță. Nu e mai simplă, dar e mai ușoară. Nu e chiar ca un fulg de ușoară, dar nu mai e nici chiar ca un bolovan care stă constant pe sufletul meu. Ceea ce vă doresc, sincer, și vouă :)

E important să știm că nu suntem singurii care simt sau gândesc lucrurile care sunt în noi. Eu nu m-am considerat niciodată o excepție, de aceea cred că sunt mulți oameni care se lovesc de aceleași probleme și întrebări de care mă lovesc și eu. Dar e greu să ne întâlnim cu toții într-un loc și să vorbim despre asta, mai ales pentru că ne macină gândul „Ce-or să creadă ceilalți?” Dar când vedem că și ceilalți sunt, în mare parte, măcinați de același gând, e mai ușor să acceptăm lucrurile din viața noastră și să le lăsăm să treacă. De aceea mi-ar plăcea să vă invit să îmi spuneți: voi ce părere aveți despre lucrurile astea? V-ați lovit și voi, la rândul vostru, de așa ceva? Cum ați integrat asta în viața voastră și cum ați reușit să treceți peste ea? Aștept răspunsurile voastre :)