Angajăm salariați, dar lucrăm cu oameni. O scurtă privire asupra situației accidentelor de muncă din 2021

„0 decese la locul de muncă” încă pare o țintă greu de atins atunci când privim datele oficiale care ne confirmă că zilnic, la nivelul Uniunii Europene (UE), 12 oameni nu se mai întorc la familie de la locul de muncă. Concret, 12 oameni mor zilnic în accidente de muncă în statele membre UE.

În România, din totalul de aproximativ 5,5 milioane de salariați înregistrați la nivelul anului 2021, 4.756 au suferit accidente de muncă, iar dintre aceștia, 153 și-au pierdut viața.

Conform datelor oficiale, în anul 2021, cele mai multe decese la locul de muncă s-au înregistrat în construcții și lucrări de geniu (34), comerț (17), silvicultură și exploatare forestieră (15), transport terestru (12).

Printre domeniile de activitate fără decese la locul de muncă regăsim asistența medicală, industria textilă, transport pe apă și aerian.

Cele mai multe accidente care au produs incapacitate temporară de muncă au fost înregistrate în cadrul activităților de comerț (665), construcții și lucrări de geniu (642), fiind evidențiate 4 sectoare de activitate în care nu s-au înregistrat accidente de muncă, însă numărul total al salariaților din aceste sectoare este sub 10.000 (extracția cărbunelui superior și inferior – 306, fabricarea produselor de cocserie – 1.965, activități cinematografice – 7.096, activități de decontaminare – 407).

Sigur, putem ține cont și de numărul total al salariaților din respectivele domenii, de aceea nu putem concluziona că un sector de activitate ar fi mai expus și altul ceva mai sigur. De exemplu, în comerț, conform datelor oficiale, lucrează aproximativ 950 de mii de salariați, deci peste 16% din numărul total.

Dacă vom raporta aceste cifre la numărul de zile lucrătoare din 2021, vom constata că la fiecare două zile un salariat își pierde viața într-un accident de muncă, iar în fiecare zi, aproximativ 18 salariați suferă un accident de muncă în urma căruia au nevoie de cel puțin trei zile calendaristice consecutive de îngrijiri medicale sau pentru recuperare.

Principala problemă este suferința fizică și psihică a salariaților care suferă accidente de muncă sau suferința familiei și apropiaților celor care își pierd viața la locul de muncă sau în evenimente care intră în categoria accidentelor de muncă.

În subsidiar, putem aminti și pierderea angajatorilor și a statului, însă mai mult pentru a întări necesitatea protecției oamenilor care, prin munca lor, aduc venituri atât pentru angajatori, cât și la bugetul de stat.

O altă preocupare a angajatorilor, în primul rând, dar și a instituțiilor cu atribuții în domeniu și, nu în ultimul rând, a salariaților, este sănătatea la locul de muncă.

Atunci când ne referim la sănătatea la locul de muncă avem în vedere atât partea fizică, cât și afecțiunile cauzate de stres și epuizare fizică.

Datele publice indică o reducere a numărului de cazuri noi de îmbolnăviri profesionale în 2021, însă INSP confirmă că aceste date sunt influențate atât de diminuarea activității în mai multe sectoare de activitate din cauza pandemiei Covid-19, dar și de disfuncționalitățile apărute în semnalarea, cercetarea și declararea acestor boli în ultimii doi ani.

În funcție de agentul cauzal, suprasolicitarea se află pe primul loc, fiind înregistrate 320 de boli cauzate de suprasolicitare dintr-un total de 421, adică aproximativ 75% dintre bolile profesionale nou declarate în 2021.

Sectorul de activitate cu cel mai mare număr de noi cazuri de îmbolnăvire profesională în 2021 a fost cel al transporturilor terestre și transporturi prin conducte, respectiv 207 cazuri din totalul celor 421.

Profesiile cele mai afectate au fost, în 2021, șofer de autobuz (192 de cazuri), miner în subteran (29 de cazuri), lăcătuș mecanic (23 de cazuri), conducător de tramvai (10 cazuri), asistent medical generalist (8 cazuri).

Cele mai frecvente boli profesionale înregistrate în 2021 au fost discopatiile, inclusiv hernia de disc (305), silicoza fiind pe al doilea loc cu  55 de cazuri, iar pe ultimul loc se află, în mod surprinzător, neoplasmul bronhopulmonar, cu un singur caz înregistrat.

Situația pe județe plasează Bucureștiul pe prima poziție cu 204 cazuri de îmbolnăvire profesională, urmat la mare distanță de județul Hunedoara cu 47 de cazuri, în timp ce 21 de județe nu au înregistrat niciun caz de îmbolnăvire profesională în 2021 (Alba, Bistrița, Botoșani, Brăila, Brașov, Călărași, Caraș, Constanța, Covasna, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Mehedinți, Neamț, Satu-Mare, Suceava, Teleorman, Tulcea, Vaslui și Vrancea).

INSP recunoaște că „în unele dintre aceste județe nu există medic de medicina muncii al Direcțiilor de sănătate publică sau acesta lucrează numai în regim de colaborare, pe baza unui contract de prestări servicii”, fiind astfel evidențiată o problemă sistemică în semnalarea, cercetarea și declararea bolilor profesionale, iar datele statistice pot fi chiar departe de realitate.

În realitate, dacă ne raportăm exclusiv la un contract de muncă cu normă întreagă, fără a lua în calcul și unele ore suplimentarea ori cazul de cumul de contracte, un salariat petrece la locul de muncă aproximativ 25% din viață (perioada în care este activ pe piața muncii), deci există, tot statistic, o șansă din patru ca afecțiunile de care suferă să aibă legătură cu activitatea sa profesională.

Sigur, tot statistic, afecțiunile recunoscute ca fiind boli profesionale și accidentele de muncă în urma cărora salariații se află în incapacitate temporară de muncă sunt decontate din procentul alocat din cadrul CAM (contribuția asiguratorie pentru muncă), dacă sunt declarate, cercetate și încadrate corespunzător, deci din contribuția angajatorilor.

În cazul în care afecțiunile nu sunt corect încadrate, salariații beneficiază de servicii medicale decontate în cadrul sistemului public de asigurări de sănătate, însă din contribuția proprie, cea pe care o suportă din venitul brut realizat.

Și poate că nici asta nu ar fi o problemă majoră, dacă astfel nu ar fi eliminate pârghiile cu ajutorul cărora condițiile de muncă ar putea fi îmbunătățite, iar astfel angajatorii nu pot intra în posesia rapoartelor pe baza cărora ar trebui să adopte și să implementeze măsuri tehnico-organizatorice pentru normalizarea condițiilor de muncă și pentru eliminarea cauzelor accidentelor și/sau îmbolnăvirilor profesionale ori legate de profesie, plecând, în principal, de la principiul bunei-credințe.

Chiar și pe baza datelor mai puțin exacte se poate concluziona că ar trebui să existe un efort comun, stat-angajator-salariat, pentru a reduce sau, de ce nu, chiar elimina accidentele de muncă ce au consecințe ireversibile, respectiv invaliditate ori deces și pentru a asigura locuri de muncă sănătoase și fără pericole.

Nu întâmplător am pus pe primul loc instituțiile, ci pentru a scoate în evidență că, la nivel general, statul este cel care trebuie să asigure atât cadrul legal optim, cât și supravegherea respectării lui, însă tot ce putem afla este că jumătate dintre județe nu dispun de resursele umane necesare asigurării dreptului la sănătate în muncă al oamenilor care muncesc.

În al doilea rând, angajatorii pot compensa, cel puțin parțial, ineficiența instituțiilor, plecând de la riscul pe care și-l asumă atunci când salariații lor sunt victime ale accidentelor de muncă sau când afecțiunile pe care le au îi scoate din activitate pentru o anumită perioadă de timp.

Ultimii, dar nu cei din urmă, salariații trebuie să conștientizeze că un sfert din viață îl petrec la locul de muncă, iar acel loc ar trebui să fie sigur și să sănătos și orice compromis pe care îl fac în privința securității și sănătății lor îi poate afecta atât pe ei, cât și pe cei dragi, cei pe care îi au în grijă sau în întreținere, iar unele accidente sau chiar afecțiuni pot avea consecințe ireversibile.

În acest sens, fiecare lucrător trebuie să solite angajatorului respectarea dispozițiilor legale în privința securității și sănătății în muncă, să solicite informații în acest sens, dar și să contribuie activ la crearea unui mediu de muncă sigur și sănătos, prin respectarea regulilor privind securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă.

De asemenea, la controlul medical periodic, „salariații ar trebui să furnizeze medicului de medicina muncii toate informațiile pe care le au cu privire la afecțiunile de care suferă, mediul și condițiile în care își desfășoară activitatea, chiar dacă acestea nu i-au fost solicitate”.

În unitățile în care sunt înființate comitete de securitate și sănătate în muncă, reprezentanții salariaților pot semnala medicului de medicina muncii (care ar trebui să participe la ședințele comitetului) orice suspiciune cu privire la starea de sănătate a salariaților și să urmărească întreg procesul de cercetare, cu respectarea regimului datelor cu caracter personal.

O fotografie cu un „blindaj” metalic pentru săpături, așa cum arată el într-un șantier din Ilfov, care reflectă realitatea în care își desfășoară activitatea lucrătorii din șantierele mobile.