Cel pe care l-am lăsat în urmă

N-am să-mi iert niciodată complicitatea tăcută în a fi lăsat un suflet în urmă. Îmi spun, ca să mă consolez, în zadar doar, că, atunci, nimic din ce-aș fi zis, făcut, nimic nu l-ar fi salvat de la soarta pe care i-am dat-o; mă întorc, iar și iar, la mica tragedie (și unica) de-a fi copil - că nu-ți poți muta din loc părinții să facă lucruri pe care și-au pus în gând să nu le facă. Mă întristez în fața acestei scuze lamentabile, pentru că sigur, sigur, ceva aș fi putut să fac. 

Dintre el și mamă-sa, ai mei au decis că la noua adresă nu e loc decât de unul. Invariabil, așadar, unul nu ne însoțea.  Ai mei au ales să o luăm pe ea; pentru că era mai bătrână, pentru că o aveam de atâția ani. 

Așa că ne-am luat ultimele bagaje și-am plecat. Ultimul drum, un adio scurt, un blid de apă, unul de mâncare, poarta deschisă și mult noroc, amice! Am aflat, mai târziu, că cineva l-ar fi luat. Asta m-a bucurat. M-am rușinat și roșesc în continuare la gândurile pe care trebuie să le fi avut cei care se întrebau de ce l-am abandonat.

Privirea lui îmi vine în minte iar și iar; un munte de energie, nu semăna deloc cu mamă-sa; nici nu mi-a venit a crede cum a putut intra într-ânsa un pui de animal atât de mare. L-am apucat crescând până la vreun an - atât avea când am plecat. Ai mei n-au disperat căutând atunci altă variantă; un alt stăpân la care să-l fi lăsat, o variantă mai puțin crudă decât să-l fi abandonat. 

Mă opresc câteodată și mă întreb de ce nu m-am opus, de fapt, de ce n-aveam atunci atâta vehemență ca acum, unde-mi dispăruse mila, de ce n-am ripostat? 

Vina pe care-o port mă sfâșie câteva secunde ori de câte ori îmi amintesc privirea bietului animal. Mă uit la cele două suflete care mă însoțesc acum, când scriu, sărmane suflete pe care le iubim adesea necondiționat și mă gândesc doar că pe el l-am iubit mai puțin sau chiar deloc, din moment ce l-am abandonat.

Nimeni nu merită o soartă de câine. Dar câteodată avem darul de a o făuri cu ușurință altora. 

Îmi pare rău că am plecat, amice. Îmi pare rău că te-am lăsat așa. Dacă remușcările valorează, într-adevăr, ceva în economia asta a vieților noastre, să știi că nodul ăsta din gât nu va trece niciodată la amintirea ta.

Îmi pare rău.

---

Din seria „30 de fragmente”