Cum se împart bunurile între concubini și ce se moștenește

Pentru a tranșa subiectul partajului în relația de concubinaj, o să apelăm, din rațiuni de ușoară asemănare, la comparația cu căsătoria. În cazul soților – ca regulă generală, întrucât majoritatea se află sub regimul comunității de bunuri – bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale acestora. În ceea ce-i privește pe concubini însă, tot ceea ce ei dobândesc în timpul relației de concubinaj aparține în mod exclusiv celui care a dobândit, de principiu.

Singura situație în care putem vorbi despre bunuri comune (în sensul că există un drept de proprietate comună al celor doi) este atunci când ambii concubini au participat la dobândirea unui anumit bun, într-o mică/mare măsură. Dacă cei doi cumpără, spre exemplu, un apartament împreună, fiecare va fi proprietar asupra acelui apartament proporțional cu contribuția acestuia la prețul de cumpărare. Astfel că, pentru a pune capăt proprietății comune, concubinii pot solicita partajul, care poate fi efectuat oricând (art. 669 - toate articolele din acest material fac parte din Codul civil) și în urma căruia fiecare devine proprietar exclusiv pe ceva (o parte din bunul respectiv, dacă este ușor partajabil, sau o sumă de bani ca echivalent).

Proprietatea comună se referă la toate acele situații în care un bun aparține mai multor persoane, indiferent de modul de dobândire (putem vorbi de o moștenire, de o donație, de o vânzare sau de un schimb etc.). Proprietatea comună poate să fie întâlnită sub două forme: coproprietatea/proprietatea pe cote-părți și devălmășia. În cazul coproprietății obișnuite, fiecare proprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din bun, de care poate dispune în mod liber (cotele sunt inițial prezumate a fi egale, până la proba contrară), pe când proprietatea comună în devălmășie presupune că bunul este deținut de mai multe persoane, fără ca vreuna dintre ele să știe care este cota sa determinată din bun.

Devălmășia caracterizează, în general, regimul de proprietate al soților (dar mai poate să apară și în alte situații) și nu este aplicabilă în cazul concubinilor. Cu alte cuvinte, atunci când concubinii dobândesc împreună un bun (chiar și printr-o donație), cotele lor din bunul respectiv sunt delimitate și efective. Partajul este necesar pentru a face trecerea de la acele "cote ideale" ale proprietarilor bunului respectiv la "cotele efective" din bun ori, dacă bunul nu permite o împărțire fizică ușoară și care să nu-i afecteze însăși substanța, unul dintre ei va primi un echivalent al bunului respectiv (în bani). Cu alte cuvinte, fiecare va deține, în mod exclusiv, ceva din bunul inițial. 

Nu este exclus, așa cum ne demonstrează practica, faptul ca doi concubini să contracteze împreună un credit ipotecar, situație în care drepturile și obligațiile fiecăruia sunt destul de clare în raportul cu banca. Dar în situația în care creditul ipotecar este făcut doar de unul dintre concubini și, din când în când, celălalt contribuie cu plata ratei la bancă, se întâmplă oare ca acesta din urmă să înceapă să devină un mic proprietar al bunului? Răspunsul este foarte simplu: nu, întrucât modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte clar enumerate în art. 557 al Codului civil, iar aceasta nu este nici pe departe una dintre ele.

În general, orice astfel de “contribuții” ale unuia dintre concubini la bunurile celuilalt (plata unor rate la bancă, zugrăvirea apartamentului, schimbarea sistemului de încălzire a unui imobil, a ferestrelor, reviziile la mașină etc.) ar putea fi recuperate de cel care a făcut investițiile respective dacă și numai dacă nu au fost făcute cu titlu de donație (intenția de a dona este prezumată, până la proba contrară). Dacă nu este acesta cazul, atunci concubinul are la dispoziție un drept de creanță pentru recuperarea acelor cheltuieli, dar care prezintă un mic dezavantaj: se prescrie în termen de trei ani de la efectuarea fiecăreia dintre acestea.

În plus, de cele mai multe ori, mai ales în cadrul relațiilor de concubinaj de lungă durată, recuperarea unor astfel de cheltuieli este aproape imposibilă. Cei mai mulți practicieni de drept ar spune aici că dificultatea în cazurile de genul acesta o reprezintă, de fapt, cum ajungi să probezi în instanță că ai făcut acele cheltuieli. Ar însemna ca cel care le-a făcut să păstreze o mică contabilitate a lor, să nu arunce bonurile fiscale sau alte facturi ș.a.m.d., ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată.

Din păcate pentru cel care a făcut cheltuielile, acesta trebuie să-și asume că orice cadou făcut în considerarea acelei relații este un lucru pierdut: bijuterii, mobilier, obiecte de artă, inclusiv mașini. Ultima speranță a concubinului cheltuitor este să le primească înapoi din bunăvoința celuilalt.

Pretențiile la moștenire

Posibilitatea de a moșteni pe cineva îmbracă doar două forme: fie te numeri printre acele persoane cărora legea le recunoaște un drept la moștenire – ceea ce numim moștenire legală – fie beneficiezi de acest drept pentru că defunctul s-a gândit în mod deosebit la tine, prin testamentul său – moștenire testamentară. Singurul mod în care un concubin poate spera să-l moștenească pe celălalt este dacă acesta din urmă i-a lăsat ceva prin testament.

În cadrul moștenirii legale, legea ne spune că dreptul la moștenire îl au rudele defunctului (descendenții, ascendenții privilegiați și ordinari, colateralii privilegiați și ordinari) și soțul supraviețuitor (art. 963 și 964). Dar nici în privința testamentului legea nu-i permite celui care-l lasă să procedeze după cum dorește cu bunurile sale. În acest sens, legea civilă a instituit ceea ce se cheamă rezerva succesorală și s-a asigurat astfel că anumite persoane dintre moștenitorii legali la care ne-am referit mai devreme vor primi totuși ceva din averea defunctului (mai exact, jumătate din cât i se cuvine fiecăruia în mod normal), în pofida oricăror dorințe contrare ale testatorului. Moștenitorii care au dreptul la această rezervă sunt, potrivit art. 1087 din Codul civil, soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (adică părinții).

Concret, dacă concubinul care a decedat lăsase mare parte din averea sa celuilalt concubin și “uitase” de copiii și soția sa, ori chiar de părinții săi, dacă e cazul, legea îl sancționează, într-un fel. Astfel că, până la urmă, concubinul supraviețuitor rămâne doar cu acea parte a moștenirii care nu afectează rezerva succesorală a celor în drept să beneficieze de ea. Singurul care are un drept de moștenire legală, bine delimitat de lege, este copilul dintr-o relație de concubinaj, întrucât acesta îl va moșteni pe tatăl său indiferent de faptul că tatăl său avea o soție și alți copii, dintr-o căsătorie. Cota copilului din afara căsătoriei este egală cu a celorlalți copii, întrucât legea nu face diferențe între aceștia.

Notă: Materialul de față face parte dintr-o serie de articole dedicate concubinajului în România. Toate articolele din această serie sunt disponibile aici.