În cazul infracțiunilor violente, despăgubirile nu trebuie să acopere integral prejudiciile, dar nici să fie simbolice

De fapt, așa cum apare și într-un comunicat de presă, CJUE a hotărât joi, în cauza C-129/19, că “o despăgubire forfetară acordată victimelor unei violențe sexuale în temeiul unui sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență nu poate fi calificată drept «echitabilă și corespunzătoare» în sensul aceleiași dispoziții, dacă este stabilită fără a se ține seama de gravitatea consecințelor, pentru victime, a infracțiunii săvârșite și nu reprezintă, așadar, o contribuție adecvată la repararea prejudiciului material și moral suferit”.

Cu alte cuvinte, despăgubirea acordată unei victime a unei infracțiuni săvârșite prin violență nu trebuie să acopere integral prejudiciile suferite, dar nici nu e în regulă ca despăgubirea să fie doar simbolică.

De asemenea, CJUE a declarat că “regimul răspunderii extracontractuale a unui stat membru pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului Uniunii are vocația de a se aplica, pentru motivul că acest stat membru nu a transpus în timp util Directiva 2004/80, în privința victimelor care au reședința în statul membru respectiv, pe teritoriul căruia a fost săvârșită prin violență infracțiunea intenționată”.

Concret, directiva amintită de CJUE, respectiv Directiva 2004/80, stabilește un sistem de cooperare în vederea facilitării accesului victimelor infracționalității la despăgubire, în situații transfrontaliere. Astfel, decizia recentă a CJUE stabilește că, dacă în legislația unui stat UE nu a fost transpusă decizia în timp util, de aceleași despăgubiri trebuie să beneficieze și victimele violențelor petrecute în țara respectivă, nu numai cele aflate pe teritoriul altui stat european.

Nu este și cazul României, care a transpus directiva prin Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor.

CJUE și-a motivat hotărârea prin faptul că Directiva 2004/80 impune fiecărui stat membru al UE obligația de a se dota cu un sistem de despăgubire ce vizează toate victimele infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriul său, nu numai cele ce se află în afara țării în care au reședința.

Pe de altă parte, în ceea ce privește nivelul despăgubirilor, “a constatat că, în lipsa, în cuprinsul Directivei 2004/80, a vreunei indicații cu privire la cuantumul despăgubirii care ar trebui să corespundă unei despăgubiri «echitabile și corespunzătoare», directiva menționată recunoaște statelor membre o marjă de apreciere în acest scop. Totuși, deși această despăgubire nu trebuie să asigure neapărat o reparare integrală a prejudiciului material și moral suferit de victimele infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, ea nu poate însă să aibă un caracter pur simbolic sau vădit insuficient în raport cu gravitatea consecințelor”.

Această hotărâre are la bază un caz petrecut în 2005, în Italia, atunci când o cetățeană italiană, cu reședința în aceeași țară, a fost victima unor violențe sexuale. În urma acestor violențe, persoana a obținut în instanță plata unei despăgubiri în valoare de 50.000 de euro, dar, din cauza faptului că autorii infracțiunii s-au sustras executării, victima nu a primit niciun ban.

Apoi, victima a dat în judecată Cabinetul prim-ministrului din Italia, pentru repararea  prejudiciului pe care pretindea că l-a suferit ca urmare a netranspunerii în timp util, de Italia, a Directivei 2004/80. Astfel, autoritatea italiană a fost obligată, în primă instanță, la plata sumei de 90.000 de euro, valoarea inițială fiind redusă la 50.000 de euro în apel.

În urma unui recurs inițiat de autoritate, instanța își punea problema “posibilei aplicări a regimului răspunderii extracontractuale a unui stat membru, ca urmare a transpunerii tardive a Directivei 2004/80, în privința unor victime ale unor infracțiuni intenționate săvârșite prin violență care nu se aflau într-o situație transfrontalieră”. În altă ordine de idei, instanța nu era convinsă că despăgubirile, de doar 4.800 de euro, prevăzute de legislația italiană, aveau, așa cum stabilește Directiva 2004/80, un caracter “echitabil și corespunzător”.