Ganduri pentru acasa: Ce-am avut si ce-am pierdut

"Ehee, cum era odata locu' asta. Si ce viata linistita aveam atunci". Ai auzit asta de multe ori, nu-i asa? Ba chiar ai si simtit ideea ca lumea de astazi e altfel decat lumea de ieri. Ca atunci ai fost fericit(a), iar astazi induri taisul unor vremuri pe care nu le intelegi si nu vrei sa le accepti. Si totusi, daca dam la o parte banii si bunurile - stiu ca sunt ipocrit si cer mult :) - am sentimentul ca mai ramane ceva. Un adevar pe care e bine sa il auzim repetat din cand in cand.

Despre subiect
E o discutie mai larga care se include in ideea de “nimic nu mai e ce-a fost”. Si totusi, este una dintre putinele discutii reale pe care le mai aud in jur in ultimii ani. Dintre mormaielile legate de prezentul acut (politica, taxe, blonde, musculosi, sex si glande lacrimare), se aud din cand in cand oamenii care se straduiesc sa traiasca astazi, visand la cum era odata.

Si mie mi se intampla, nu de putine ori, sa gasesc ciudat ce se petrece in jurul meu. Modul cum isi fac unii loc in viata. Ideea ca marketingul e o stiinta mai importanta decat matematica. Regula de aur a timpurilor moderne: invinge-ti lipsa de scoala acoperind-o cu mult tupeu. Faptul ca de abia intelegi ce vorbesc adolescentii de 10 - 11 ani, atunci cand vorbesc despre tehnologie. Schimbari care ne fac sa tanjim dupa liniste. Linistea de dinainte.

Despre intamplari de familie
Mai intai, o mica introducere in subiect. Bunicii mei (din partea mamei), inca mai traiesc. Au amandoi aproape 90 de ani. Si mai au un lucru in comun: n-au crezut niciodata ca o sa ajunga la varsta asta.

Bunica mea a mers pe jos 50 de km (era nevasta de cheabur si n-o lua nimeni cu masina) pentru ca trebuia sa duca inapoi la grajdul CAP-ului caii care fugisera de acolo inapoi acasa. Era la inceputul anilor ‘50, cand oamenii de la tara au privit apocalipsa. Si oricat de rau credem noi ca a fost, sa inmultim cu o cifra mare – mare si probabil ca vom ajunge aproape de ce au simtit oamenii aia, atunci.

Bunicul meu, orfan infiat de niste oameni avuti, care trebuia sa aiuba grija de pamantul lor, a stat in munti vreo cativa ani pentru ca altfel ajungea la canal. Motivul e simplu: n-a vrut sa semneze de buna voie ca isi da pamantul. Si viata lui e un soi de roman pe care, cine stie, poate il voi scrie candva.

Acesti oameni si-au invins problemele din viata si au supravietuit luptei.

Despre explicatii
Dar nu despre viata lor e vorba, ci despre viata mea. Viata omului care se simte ciudat in lumea in care traieste. Bunicii mei traiesc inca la tara, intr-o gospodarie inzestrata cu de toate. Si nu le-am putut explica niciodata (si sa fiu si sigur ca au inteles cu adevarat) cu ce ma ocup eu. Asa ca, pentru ei, mi-am pastrat titlul de avocat. Si amandoi inca mai cred ca ma ocup de procese, acte si alte asemenea. Pentru ca altfel, lumea lor ar fi zdruncinata cu adevarat. Adica, pe bune, cum sa le explic faptul ca imi petrec timpul zidind, caramida cu caramida, un loc care nu exista cu adevarat si care poate fi accesat de alti oameni doar prin intermediul unui calculator pe care oamenii de la tara il cred un soi de televizor (inca nu m-am prins daca e un televizor mai prost sau mai bun).

Analogia cu televiziunea ar putea fi ok, dar e departe de adevar. Asa incat toate incercarile de pana acum s-au terminat repede si, cu zambetul pe buze, ori unul ori altul mi-a zis “Sa-ti mearga tie bine”. Semn ca ocupatia omului e putin importanta, cata vreme e multumit de viata. Conteaza cu adevarat cu ce ma ocup eu?

Si despre noi… oamenii care se cred depasiti de viata
Si uite asa ajungem la cele cateva cuvinte pe care doream sa le spun, de fapt. Noi, oamenii, nu suntem niciodata depasiti. Suntem doar laudarosi si grandomani. Si avem impresia ca lucrurile care ni se intampla noua sunt extraordinare. Cand, in realitate, asa cum melodiile bune s-au scris de mult, lucrurile bune in viata sunt doar cateva si exista de cand lumea.

In fond, dincolo de specificatiile tehnice ale vietii noastre, ne trezim dimineata, ne imbracam si ne ducem la treaba. Radem, iubim, ne suparam, suntem tristi, plangem si apoi o luam de la cap. Mijloacele care ne ajuta sa facem toate lucrurile astea sunt diverse, dar n-o sa ne indeparteze niciodata de ideea ca viata e un cerc si ca acest cerc se invarte mereu, avand grija sa ne oblige sa fim la inaltime sau la pamant, iar si iar.

La fel se intampla si cu ideile noastre si cu instrumentele pe care le folosim pentru a ne colora viata. Le cream folosind tehnologii complicate, reinventand, de fapt, lucruri mai simple pe care altii le-au inteles doar cu mintea si nu cu ajutorul unor computere super-destepte.

Ma gandesc de multe ori la faptul ca, pe masura ce trece timpul, am tot mai mult nevoie de lucruri simple in viata mea. Sunt depasit de computere, telefoane sau alte aparate. Uneori sunt depasit de cheltuieli. Sunt depasit de masini, de notiuni financiare, de notiuni juridice si chiar si de limbajul nou-creat al tinerilor din ziua de astazi.

Dar asta nu inseamna ca sunt depasit de viata. Dimpotriva, inseamna ca probabil am ajuns sa inteleg ca lumea evolueaza si ca schimbarea e un lucru natural pe care nu e rolul nostru sa il negam ori sa il acceptam. Tot ce putem face este sa ne pastram un dram de originalitate si sa luam fiecare zi, una dupa alta, cu gandul ca in urma noastra raman doar lucrurile pe care le facem, nu cele care ne trec prin cap de-a lungul timpului.

Te-ai gandit vreodata daca esti genul de om care accepta greu schimbarea sau, dimpotriva, traieste pentru a schimba mereu ceva in viata lui? Lasa, te rog, un comentariu despre ideea asta, ca sunt curios.

Week-end placut!
Si un cantecel.

EDITORIAL

Ce-am avut si ce-am pierdut

Alin Popescu ,

Comentarii articol (23)