Copilaria, ca o dulceata de cirese amare

Cand lucrurile din jur o iau razna, cele mai frumoase momente de liniste le gasesc in ... mine. Si nu, nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine, rememorarea primilor ani de viata e o oaza de liniste, imi readun fortele risipite in grijile de zi cu zi, reinvat ca un zambet poate salva lumea si incep sa cred in mine. Copilaria mea miroase a paine de casa, unt si dulceata de cirese amare. A voastra cum e?

Am inima cat un purice de fiecare data cand ajung in locurile natale. As vrea sa imi para toate – treptele din fata gradinitei, castanul din fata blocului, banca vopsita in verde de vecinul de la etajul I – uriase, din nou, sa caut mana bunicului pentru a-i cere ajutorul in infruntarea lumii. Si e ciudat cum toate sunt inca acolo, mai putin el.

Bunica nu mai are flori in fereastra sufrageriei si nici cele doua perdele dantelate pe care, mereu, le dadeam la o parte, uitand a le aseza la loc. A renuntat la masa de sase persoane pe care am desenat intreaga copilarie, dar mai pastreaza mileuri crosetate in dupa-amieze, cand la TVR2 era Ceaiul de la Ora 5 sau seri cu Dallas.

Desi m-am nascut inainte de anul de rascruce ’89, iar copilaria mea a insemnat inceputul anilor ‘90, nu tin minte sa fi simtit prea multe lipsuri in vremea aceea. Si nu, nu eram un copil usor de multumit.

Pentru ca, pana sa merg la scoala, am stat la bunici (la oras) si strabunici (la tara), am fost un copil norocos si, cum ar spune multi, un copil rasfatat. Dar cred ca asa suntem toti cei care ne-am petrecut primii ani din viata band lapte proaspat, de la o vacuta baltata cu ochii galesi, cei care am mancat tocanita de urzici culese din padure si mere din copacul din spatele casei.

Iarna, colindam rudele pentru nuci si cozonac si credeam intr-un Mos Craciun care ne aduce hainute, nu neaparat jucarii. Vara, ne juleam genunchii alergand dupa buburuze, dormeam in gradini, la umbra pomilor. Era o adevarata sarbatoare cand mamaia facea turte pe plita sau cand se coceau capsunile.

Ne jucam cu cateii si pisicile fara teama si stiam sa deosebim un boboc de rata de unul de gasca.

Pur si simplu, erau alte vremuri.. Vremuri frumoase, in care copiii se jucau cu mingea si pe imas, si pe asfaltul din fata blocului, fara sa se ingrijoreze nimeni pe motiv ca “n-ai vazut la stiri?”.

Inainte de Barbie si Lego, erau papusi cu ochii frumosi, obrajii plini si parul lung, imbracate din rochiile taiate ale mamei, erau caluti de plastic trasi cu o sfoara, erau pistoale care.. nu faceau nimic, camioane si basculante chinezesti, erau cuburi de lemn, leagane montate in tocul usii, mingi de tenis de la copiii mai mari, erau surprize de la gume turbo si cindy pe care le strangeam, erau paturi in fata blocului pe care ne jucam cu toate astea fara sa ne simtim complexati de ce se mai gaseste in magazine. Mai erau trotinete masive, plimbate de la o generatia la alta si patine cu 4 roti.

La gradinita mea, erau serbari de cateva ori pe an, iar acasa, bunicul ma invata alte si alte poezii si imi spunea povesti a caror sursa nu am identificat-o nici pana acum. Cu un program de desene animate redus la 20 de minute pe zi, pe TVR1, poate ca mi-a fost mai bine decat copiilor de acum.

Desi, de multe ori m-am gandit ca, din plictiseala, am invatat cu mult inainte de a merge la scoala, sa citesc, sa scriu, sa socotesc, etc.. Dar imi era bine asa, fara gadget-urile contemporane, cu zeci de creioane colorate, carti de colorat si intrebari existentiale care incep cu “de ce?”.

Din clasa I, a trebuit sa dau dovada de cea mai mare dovada de responsabilitate: sa tin cheia la gat, pe o panglica albastra. Ati trecut si voi prin asta, nu?

Tot pe-atunci lucrurile din viata mea se schimbasera cu 180 de grade. Ma mutasem cu parintii, incepusem scoala - ah, ce corvoada cu bastonasele alea cand deja stii sa scrii, iar domnul invatator nu vrea sa inteleaga asta. Insa, cel mai important eveniment din acea perioada a vietii mele fost introducerea postului TV Cartoon Network. Tin sa mentionez ca, pe vremea aceea, singurele filme dublate erau pe casetele video. Asadar, exista, cel putin, o explicatie pentru gandirea cosmopolita a generatiei mele.

Pe de alta parte, jocurile isi schimbasera regulile. Ne jucam, in continuare, in fata blocului, dar aveam un joc nou: de-a desenele animate si ne certam pentru ca nu puteam fi toti, in acelasi timp, personajul principal.

In continuare, jocuri precum “de-a v-ati ascunselea”, “ratele si vanatorii”, “tara tara, vrem ostasi”, erau la rang de mare cinste. Cum cresteam, incepusem sa prindem drag de jocurile cu mingea. Iar acum, gandindu-ma la meciurile de volei cu fetele de la bloc, ma bucur ca lucrul acesta a fost pentru mine mai mult decat o aplicatie “.exe”.

Pentru noi, putinul acela de dupa revolutie a insemnat enorm. Am fost fericiti sa descoperim, treptat, lucuri noi, bucurandu-ne de simplitatea existentei de atunci. Acum, in 2010, lumea cunoaste alte dimensiuni. Se spune ca un computer inseamna educatie si cei mai multi dintre copiii au acces la un calculator. Insa, ma intristeaza ca cei mai multi dintre ei au prieteni doar pe net, ca un copac creste in Farmville, ca cina in familie inseamna fast-food sau ca parintii ii vad pe webcam.

EDITORIAL

Copilaria, ca o dulceata de cirese amare

Ioana Vlad ,

Comentarii articol (27)