Indiferent ca vii de pe autostrada, DN1, de pe soseaua de centura, din nord, sud sau est, Bucurestiul pare acelasi. Zeci de blocuri fade ti se arata in stanga si in dreapta, triste, cu tencuiala stand sa cada si balcoane pline cu rufe la uscat. Ici colo putina verdeata, in spatiile crutate de cei de la primarie. In rest, o mare gri de betoane, mult praf si aglomeratie. Si totusi, desi nu e nici pe departe un oras pe care sa il iubesti, exista ceva indefinibil in interiorul meu, ceva care ma tine legata ca printr-un cordon ombilical de el.

Articolul continuă mai jos

Cand am venit sa dau admitere la facultate, vedeam pentru prima oara metroul. Nu mai pusesem niciodata piciorul in Bucuresti, totul era nou, necunoscut, iar schimbarea liniei de metrou imi parea o adevarata aventura prin marea aceea de oameni grabiti, fie ca era seara sau dimineata. Probabil, daca ii strangeai pe toti cei care schimba magistrala dimineata la Unirii, ar fi ajuns cu usurinta undeva aproape de numarul oamenilor din orasul natal.

Ei bine, dupa o luna de locuit in Bucuresti, mi se parea ca sunt dintotdeauna aici. Metroul devenise o banalitate, deja ma simteam bine cand lumea ma intreba unde sa schimbe, care e ruta cea mai scurta, la ce statie sa coboare pentru a ajunge nu stiu unde. Din pacate, cu cat mie imi placea mai mult orasul, cu atat mai mult imi dadeam seama cat de sictiriti de el erau cei din jur.

E adevarat, nimanui nu-i place sa stea 2 ore in trafic pana ajunge acasa, nici sa mearga cu un metrou/autobuz umplut pana la refuz. Nici cainii comunitari, rromii care stau abuziv in case ce ar trebuie sa fie in patrimoniul national, nici mizeria din centrul vechi care de 10 ani e tot in refacere, nu, nimic din toate acestea nu poate fi trecut pe lista lucrurilor care sa te determine sa fii atasat de Bucuresti.

Si totusi, de ce am ajuns noi aici? Viziunea ingusta a celor care au condus capitala de 20 de ani incoace, nepasarea oamenilor sau pur si simplu amprenta celor 50 de ani de comunism isi spune cuvantul? E adevarat, in ultima perioada in Bucuresti s-a construit haotic, fara vreo viziune urbanistica coerenta. Un amestec de nou si vechi grotesc, care zgarie retina si jigneste bunul simt a impanzit orasul si se extinde cu o viteza alarmanta. Iar noi, privim spectatori muti, cum si ceea ce odata mai amintea de micul Paris piere sub cutitul dezvoltatorilor imobiliari.

Am avut ocazia sa vad recent Budapesta, iar cat am stat acolo aveam in minte obsesiv o intrebare: “Cand o sa fim si noi asa?” (apropos de comparatiile pe care mereu le facem intre cele doua capitale). De ce ei au turisti, infrastructura, curatenie, mancare ieftina si buna, zambetul mereu pe buze si o amabilitate de care romanul s-a descotorosit demult ?

Da, nu suntem Budapesta, suntem in Romania. Dar daca privim in trecut, acum 70 de ani ne bateam cu Parisul. Eram stilati, cosmopoliti, aveam strazi, tramvaie trase de cai, cladiri, parcuri, oamenii erau frumosi si mai presus de toate, isi iubeau orasul, erau mandri de el. Duminica, cu mic cu mare, lumea buna se plimba pe Calea Victoriei, mergea la teatru, expozitii si lecturi publice. Vedeau cum prind viata piesele lui Camil Petrescu si ii duceau flori pe scena Luciei Sturdza Bulandra.

Acum, duminica familiile isi duc copiii la McDonald’s sau la mall, ii indoapa cu dulciuri in culori ciudate, merg la ”iarba verde” la Baneasa, vandalizeaza padurea, mananca mici si beau bere, rad zgomotos si asculta manele.

Mi-ar placea ca nu maine, nici macar peste o luna sau un an, dar hai sa zicem in 5, sa-mi retrag aceste cuvinte despre Bucuresti. Nu de alta, dar spre deosebire de multi care s-au saturat sa traiasca aici si care ar lua primul tren catre Cluj, Timisoara, Iasi sau Targu-Mures, eu chiar cred in el, in capacitatea lui de a redefini acea atmosfera de capitala cosmopolita pe care odata a reusit sa o aiba. Si nu, a te intoarce in trecut de data aceasta nu va fi un regres, ci va fi dovada vie ca trecutul reprezinta una din putintele valori pe care le mai avem. Citește mai mult despre editorial anca dumitrescu