Tu cand te-ai bucurat ultima oara? Dar sa fie o bucurie din aceea care iti asterne un zambet pe chip si, zile intregi, nimic nu ti-l sterge. Sa nu iti pese de nimic. Sa traiesti pe un norisor, deasupra celor lumesti, iar problemele sa treaca pe langa tine ca niste baloane de sapun.
Articolul continuă mai jos
Desi mi-a fost dificil sa imi dau seama cand am trecut ultima oara printr-o astfel de stare, stiu ca definitiile date fericirii ma sperie. Filosofii Greciei antice, filosofii moderni, existentialistii, scriitorii, poetii, muzicienii, Oprah, strabunica mea si vanzatorul de la McDonalds-ul din Gara de Nord – cu totii au lansat nenumarate feluri de a interpreta aceste stari si emotii denumite intr-un termen generic: fericire.
In general, as fi de acord cu Baudelaire care considera ca fericirea e formata dintr-un sir de bucurii mici. Totusi, sunt absolut convinsa ca, de multe ori, fericirea aia mare-mare este, de multe ori, doar marketing, adica mai multa aparenta decat esenta.
Unii oameni imi par a fi mereu fericiti, ca si cum sar de pe un norisor pe altul. Le place sa faca mult zgomot din nimic, au un zambet pana la urechi si vorbesc intr-una cu un optimism exarcerbat. Totul la ei este “super”. Se simt “super” la orice ora din zi si noapte si in orice luna a anului ai intreba asta, au parte de “super vacante” oriunde ar merge, China sau statiunea Olimp, au “prieteni super” si fiecare dintre ei poarta titulatura de cel mai bun prieten, au “joburi super”. Si nu se sfiiesc sa isi aratea starea generala de “super” oriunde s-ar afla, dar, mai ales, in mediul virtual.
Asa ca eu am o mare curioziate: cum isi dau seama de fericirea aia mare, care inmoaie genunchii si umezeste ochi cand, in ce ii priveste, totul e intotdeauna super si nu exista motiv pentru care sa nu fredonezi ultima piesa ascultata la radio?
Sunt si oameni care se bucura mai greu de ceea ce li se intampla. Ei zambesc politicos si se intorc la ce faceau in momentul in care bucuria (fie aia mica, fie aia mare) i-a intrerupt. Este, probabil, o chestiune ce tine de fire.
Insa, mi se pare trist daca se vor comporta la fel si in momentul in care ceva extraordinar li se va intampla. De fapt, mi se pare trist ca unii oameni nu stiu sa aprecieze lucrurile de care au parte si evita cu buna-stiinta norisorul, spunand ca oricum va aduce ploaie. Oamenii acestia nu stiu sa fie fericiti si, construindu-si o cochilie in jur, nu vor fi niciodata fericiti.
Cand fericirea mare are umbre
Asa e viata: fiecare clipa ne aduce ceva nou. Toate lucrurile de care avem parte sunt legate unele de altele cu un cordon invizibil. Stau acolo, ca un sirag de margele, iar cand atingem una din ele, ne lovim si de cea de langa. Ca atunci cand, ipotetic vorbind, X castiga la loto, iar premiul nu e niciodata cel despre care se vorbeste in media, ci unul cu vreo 20 de procente mai mic. Sau ca atunci cand Y merge in vacanta in Corfu si descopera ca e alergic la fructe de mare.
Din acelasi repertoriu: un prieten (sa ii spunem Z) a fost promovat, insa salariul sau i-a ramas acelasi din cauza crizei financiare. Bucuria titulaturii de “sef” era insa mare. Totusi, situatia nu l-a impresionat nici pe angajatul bancii care i-a refuzat creditul. O prietena de-ale mele s-a autointitulat cea mai fericita soferita din lume cand si-a indeplint visul de a conduce propria masina. In aceeasi zi in care imi declara la telefon motivul bucuriei ei, intr-o intersectie buclucasa din centrul Bucurestiului, fericirea i s-a disipat odata cu primul accident cauzat de neatentia unei alte soferite care a intrat din plin in aripa dreapta. Sperietura trasa a fost suficienta pentru ca urmatoarele luni sa simta la volanul masinii orice altceva decat incantare.
In toate cazurile, resemnarea a fost cea mai inteleapta atitudine. La urma urmei, fiecare din ei s-a simtit in al noulea cer pentru o perioada, desi cam scurta. Insa, urmau si alte bucurii care urmau sa fie impartasite.
Cand fericirea n-are unitate de masura
Bucuria mea parea infinita cand am iesit de pe usa si am pornit spre aeroport. Era prima data cand plecam din tara si ma simteam cea mai norocoasa fiinta din lume pentru ca urma sa am parte de lucruri pe care altii le gasesc in carti, muzica sau.. bloguri. Intrasem intr-o transa din care am iesit la cateva saptamani dupa ce m-am intors pe meleaguri mioritice. Traiam intr-o lume paralela cu cea reala in care rememoram fiecare lucru de care avusesem parte in voiajul meu. Nu puteam sa mananc, sa citesc, nu aveam rabdare sa vorbesc sau sa ascult, nu suportam sa mai ies in oras, sa vad strazile Bucurestiului. Dormeam mult si visam la Paris si Lille si alte lucruri pe care nu o sa le mentionez tocmai din motivele enumerate mai sus. Fericirea aceea nu a avut margini, asa ca n-am putut niciodata sa o transpun in cuvinte. Mi-a fost cu neputinta sa descriu tot ce vazusem si simtisem in zilele acelea.
Cand ne-am vazut ultima oara, un prieten mi-a vorbit minute in sir despre un proiect in care se implica. Mi-am dat seama ca bucuria lui de a lucra in cercetare si satisfactia pe care o simte cu fiecare lamela introdusa sub microscop e asemanatoare transei in care m-am aflat eu dupa ce m-am intors din Franta. Este un sentiment hipnotic.
Mama imi vorbea, recent, de o ruda care asteapta, luna aceasta, o vizita din partea fiului stabilit in afara tarii si pe care nu l-a vazut de jumatate de an. “E rupta de realitate!”, spunea mama. Si imi dau seama ca bucuria ei creste exponential cu fiecare zi pana in momentul revederii.
Asa ca, pana acum, am invatat ca sunt oameni si oameni, dar bucuriile mari sunt, mai mereu, la fel.
Tu in ce momente ai avut parte de astfel de emotii? Cand ai simtit ca ti se taie respiratia?
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (57)