Autodenunt

Am scris acest text cu multa vreme in urma, iar astazi m-am gandit ca ar trebui reamintit, mai ales ca se leaga de subiectul editorialului de saptamana trecuta: lucrurile mici care ne schimba viata. Am observat, de-a lungul timpului, ca pe masura ce urcam in ierarhia sociala avem tendinta sa consideram ca asa am fost mereu. Si prezentul devine astfel un soi de masca permanenta a lucrurilor pe care le-am facut in trecut. Oameni distinsi, oameni celebri, oameni maturi, fara deosebire de avere sau educatie, ajung sa-si raporteze reusita in viata la numarul zidurilor si geamurilor din jurul lor.

Asa incat, pentru aducere-aminte, m-am gandit ca ne-ar prinde bine tuturor sa ne impartasim cateva dintre experientele de dinainte de momentul la care am devenit ce suntem astazi. Eu am o poveste simpla. Si, cu siguranta, nu sunt singurul care are ceva de povestit. Dar sa incepem cu inceputul:

Cand eram mic, am dat cu sapa. Am cules porumb si am adunat prune. Nu m-a obligat nimeni. Si nu vorbesc de practica pe care o faceau elevii, studentii si salariatii Romaniei de dinainte de `89. Nu. Vorbesc de lucruri pe care le-am facut pentru ca asa mi s-a parut normal. Sa imi ajut bunicii.

Tot in perioada aia, a vacantelor de adolescent traite la bunici, am facut mortar si am carat lemne de la padure, am mers la moara sa macin grau. Am fost la arat si la secerat. Si, culmea, nu tin minte sa-mi fi fost vreo clipa greu. Sa nu intelegeti totusi ca am sapat hectare intregi, ca am carat acasa paduri intregi sau am cules porumbii de pe sute de hectare. Povestea mea s-a petrecut la o scara mult mai mica.

Dar, datorita acestei povesti, am invatat sa inteleg lucrurile de dincolo de geamul casei. Un lucru important.

Mai mare fiind, am invatat sa conduc. O masina, bineinteles. Nu e greu sa conduci o masina. In Romania sau in alta parte. E un lucru simplu si realizabil, daca ti-l doresti cu adevarat. Masina te scapa de drumuri. Le face mai scurte, mai dulci, lipsite de praf si improscate cu aer conditionat.

La vremea la care ma refer eu, Dacia 1300 era o masina extraordinara. M-a invatat ca e confortabil sa nu mai mergi pe jos. Acum, geamul masinii mergea cu mine, oriunde m-as fi dus. Ajunsesem sa evoluez. Un pas important in viata mea. :)

A venit, apoi, vremea computerului care m-a invatat sa calatoresc cu mintea. Internetul mi-a placut de la prima vedere. Era un mijloc de deplasare cu mult mai comod. M-a scutit deci de drumuri si mi-a adaugat kilograme. Si mi-a adus un geam in plus. Geamul monitorului.

Curand, lucrurile astea nu-mi mai ajungeau. Cautam un monitor cu cristale lichide, o masina cu aer conditionat si multe, multe altele. Si vedeam, mereu, lumea prin geamul computerului, al masinii sau al biroului. Invatasem sa fiu om serios, cu preocupari serioase. Invatasem sa ma respect in fiecare clipa.

Acum, fac mai multe lucruri deodata. De la computerul din birou. De la telefon. Uneori, foarte rar, din masina. Am devenit propriul meu stapan.

Pe la bunicii mei mai trec rar si atunci imi fac putine momente sa stau de vorba cu ei. Cu sapa n-am mai dat de mult. Si nici n-am mai cules prune. Masina ma transporta doar de acasa la birou si invers. Si, din cand in cand, in cate o vacanta. Computerul m-a facut sa-mi iau ochelari. Alte geamuri.

Si imi dau seama ca, pe masura ce evoluez, ma impresor de ziduri transparente, care nu fac altceva decat sa-mi consolideze statutul de "om liber". Astazi, lumea e dincolo de geam, iar eu n-am constientizat acest lucru decat recent.

Unii spun ca viata e un cerc. Te nasti si mori, fara sa conteze ce e la mijloc. Nu inteleg conceptia asta. Cred ca viata e mai mult decat atat. E un sir de lucruri pe care le faci si lucruri pe care le inveti. E un banc bun pe care il spui altora. Daca stai sa te gandesti, viata nu e nimic fara tine. E singura poveste din lume in care esti personajul principal. Indiferent ca vrei sau nu.

Cat despre geamuri, le-am inventat noi, oamenii. Cu mii de ani in urma, cand am inceput sa ne reinventam pe noi insine. Am facut bine, fara indoiala, si multi pasi din istoria noastra au fost de-a dreptul geniali. Pasii strambi au aparut atunci cand am transformat tehnologia din ajutor in conducator al vietii noastre. Cand ne-am inconjurat de geamuri.

Din cand in cand, ar fi bine sa ne amintim de lucrurile pe care nu le-am mai facut de mult. E o forma buna de a scapa, macar cateva minute, de geamurile din viata noastra. 

Tu cine ai fost inainte de omul care citeste astazi acest text?

PS
Saptamana trecuta am citit comentarii care aminteau de un sentiment de melancolie (potrivit DEX: Stare de tristețe, de deprimare, amestecatã cu visare și cu dorința de izolare) care ar fi ramas dupa citirea textului. Si, m-am gandit ca n-a fost nicidecum intentia mea sa fiu melancolic ori sa provoc la melancolie. Trecutul, asa cum e el, e o parte din viata noastra. Si facem bine atunci cand ne amintim de trecut, incercand sa intelegem care sunt partile lui bune si partile rele. Facem rau atunci cand traim in trecut, pentru ca o astfel de viata e lipsita de speranta si detasare. Am speranta ca aceste articole n-ar trebui sa fie interpretate ca o chemare spre traiul in trecut. Nu asta e ideea. Tot ce incerc eu prin aceste articole este sa te provoc sa-ti identifici punctele slabe si punctele forte din viata ta, sa constientizezi ca exista speranta si ca tot ce trebuie sa faci este sa-ti stabilesti niste prioritati in viata pe care sa le atingi ulterior, ajutandu-te de mici amanunte care pot functiona ca o trambulina pentru realizarile tale.