Am sa va spun astazi povestea unei doamne. Unei doamne asa cum vedem in filme, a unei doamne a carei viata m-a determinat sa cred ca a sta cu mainile in san si a accepta ceea ce sistemul ne impune nu este o atitudine normala.
Articolul continuă mai jos
Este vorba despre o persoana foarte apropiata de sufletul meu. Fiica ministrului de finante din perioada interbelica. Nepoata de politician.
Tatal si sotul ei au fost detinuti politic in perioada comunistilor. Aceasta femeie a facut ASE ul, dar nu i s-a permis sa-si sustina examenul de licenta din cauza “problemelor” pe care tatal ei le avea cu regimul Ceausescu.
A fost fata bogata in copilarie, ca apoi sa devina fata saraca, exact ca Scarlett O’Hara. O femeie care nu s-a lasat prada suferintei si greutatilor niciodata. Dupa nationalizare a trait impreuna cu mama ei intr-o camera din subsolul unei case, in niste
conditii grele, sau mai bine zis, foarte grele.
A fost contabila! Si asta prin bunavointa unor oameni care au acceptat-o chiar si cu o familie “patata“ asa cum era denumita in perioada respectiva. Cunostintele si istetimea au ajutat-o insa mai mult decat au impiedicat-o altii.
Soarta a lovit-o din nou, aducand pe lume un copil bolnav. Bolnav de schizofrenie. Copil pe care l-a ingrijit toata viata. Ajuns la maturitate trebuia internat la fiecare 6 luni intr-un spital de boli psihice pentru tratamente. Era ingrozitor in ce conditii stateau oamenii acestia. Oameni bolnavi este adevarat, dar… un suflet aveau si ei si putin respect meritau. Dar nu aici, nu in Romania.
La varsta de 70 de ani, doamna mea a incepul din nou lupta cu sistemul. A luat-o de la capat cu niste puteri incredibile, o putere si o determinare pe care am apreciat-o mereu. A cerut sa-i fie retrocedata casa bunicii pentru a putea face acolo o fundatie pentru copiii
bolnavi de schizofrenie. Un loc unde bolnavii sa fie ingrijiti si sa traiasca in niste conditii umane, cum nu se intampla in spitalele din Romania. Nu a avut nici o clipa nici un interes financiar. A vrut sa-si stie baiatul asigurat in caz ca se intampla ceva cu ea.
Sa va spun cat a durat procesul ? 5 ani. Implinise déjà 75 de ani. A fost un drum extrem de greu in care s-a lovit de birocratie, de indolenta, de nepasare, de lipsa de respect, de ABUZURI . Au fost personae influente care nu aveau nici un interes ca ea sa -si reintre in drepturi. Oameni care i-au pus niste piedici incredibile.
Nu a cedat si nu a dat inapoi nici un pas pana cand nu a vazut placuta fundatiei pe care o visa de atata timp pe poarta casei. A reusit. A invins sistemul si a luptat cu toata forta pentru visul ei. Pentru ca alti copii loviti de soarta asa cum a fost al ei sa aiba posibilitatea de a duce un trai ceva mai decent si unde sa fie tratati cu respect si ingrijiti asa cum se cuvine.
Soarta a facut ca baiatul ei sa nu se bucure de un tratament normal decat pentru o perioada scurta de timp. A murit. Insa doamna despre care va povestesc continua si acum sa se lupte cu autoritatile locale pentru dreptul ei si o face numai si numai din simt civic. Simtul civic si corectitudinea au ghidat-o toata viata si a reusit. Acum are 81 de ani si este in proces cu autoritatile locale. O sa ma
intrebati pentru ce ? Alti mostenitori nu are. Pentru ca suferinta celor cu o soarta nedreapta sa fie alinatia cat de putin. Asa simte ea!
Oare noi nu putem sa fim la fel ? Oare simtul civic din noi nu ar trebui sa fie trezit la realitate si sa ne cerem drepturile de cetateni? Sa ne fie respectate drepturile si sa punem punct abuzurilor ?
Pentru mine, aceasta femeie este un model de viata si am sa incerc sa nu o dezamagesc .
Cand i-am povestit de cat de resemnata eram in ceea ce priveste meseria mea, care este si a ei, si cat de convinsa eram ca nimic in tara asta nu se va schimba in bine si ca nu vom avea parte niciodata de respect, mi-a spus ca resemnarea este cea mai buna cale spre pierzanie. Atunci mi-am propus sa-I urmez exemplul. Atunci m-am inscris in APEC! Si stiti ce ? Ma sustine.
Comentarii articol (80)