Se spune ca viata nu e nimic mai mult decat un cumul de experiente, unele pozitive, altele mai putin de laudat. Ceea ce ramane dupa fiecare din ele e practic ce ne caracterizeaza, cufarul acela prafuit de amintiri pe care fiecare il tragem dupa noi. Singurul de altfel cu care ramanem, odata ce invatam cat de efemere sunt lucrurile materiale. Tot asa, oamenii vin si pleaca din viata noastra, insa cei cu adevarat importanti dainuie chiar si atunci cand nu mai fac parte din lumea reala. Raman acolo suspendati pe vecie, alungandu-ti temerile, cand tot ce e in jur pare ca se prabuseste.
Articolul continuă mai jos
Articolul acesta este despre un astfel de om, despre omul pentru care vitregia vremurilor n-a contat, a luptat cu timpul si a invins. Acel om a fost bunica mea.
Uscativa, cocarjita, dar cu niste ochi albastri-verzui energici, ii vedeai mereu parul albit de trecerea anilor cum ii iese de sub basma. Iar ea, ocupata cu prea multe lucruri de dereticat in gospodaria de care era atat de mandra, nici nu-i pasa ca basmaua ii statea mereu sa cada.
Privirea-i calda ma urmareste si acum. Imi amintesc de mainile ei aspre si muncite framantand aluatul de paine sau cozonacii la Pasti. Nu am ales intamplator sa scriu despre ea, ea nu e doar bunica, bunica aceea frumoasa pe care fiecare nepot o are. Bunica cu parul alb care spune povesti si face prajituri bune. Povestea ei e alta, si nu e una tocmai scoasa din basmele cu bunici si nepoti fericiti.
Cand avea doar 24 de ani, bunica este deportata alaturi de mama ei, sotul si primul copil(unchiul meu) in Baragan. S-au trezit intr-o noapte cu militia la poarta, fiind obligati sa impacheteze strictul necesar intr-o caruta si sa paraseasca casa. Nimeni nu stia unde vor fi dusi. Si in situatia lor se aflau altii mii de oameni. Unii credeau ca vor muri, altii ca vor fi deportati in Siberia. N-a fost sa fie, au fost aruncati in pustiul Baraganului si obligati sa-si inceapa viata de la 0, intr-un loc unde divinitatea nu fusese foarte darnica cu natura: nu aveau case, nu aveau mancare, tot ce detinusera fusese confiscat, aveau doar credinta ca lucrurile nu pot ramane asa. Insa, pret de 5 ani aici au fost nevoiti sa-si construiasca o alta viata.
Dupa 1956, majoritatea deportatilor s-au intors acasa. Care "acasa” ma intreb, avand in vedere ca bunica nu a mai gasit nimic din ce lasase in gospodarie. Fusesera furate chiar si scandurile din dusumea.
Si iarasi, au luat-o de la capat. Si nu era tocmai usor sa traiesti cu stigmatul deportarii, intr-o societate in care comunismul isi sadea tot mai adanc radacinile.
Bunicul se imbolnavise in Baragan, si dupa cativa ani moare. Intre timp bunica il naste pe tatal meu, astfel ca ramane vaduva cu doi baieti, singura, fara niciun venit. Se baza pe puterea de munca cu care o inzestrase Dumnezeu. Nimeni nu stie prin ce minune bunica a reusit sa razbata greutatilor ce au urmat.
A refuzat sa se recasatoreasca, nu vroia tata vitreg pentru copiii ei. S-a dedicat lor orbeste, insa stia ca are pentru ce. Muncea de dimineata pana seara la CAP, la camp cu ziua si acasa in gospodarie, astfel incat sa-si poate creste copiii.
A facut tot ce i-a stat in putere ca cei doi sa mearga la scoala, intr-o vreme in care copii din mediul rural aveau putine sanse sa termine o facultate, cu atat mai mult cu cat parintii lor avusesera probleme cu regimul. Probabil ca darzenia bunicii a trecut peste toate aceste oprelisti, darzenie pe care si copiii au mostenit-o ulterior. Astfel, doar cu puterea a "doua brate" bunica reuseste sa tina 2 copii la facultate. Erau mandria ei si nu-si incapea in pene cand vecinii o intrebau ce-i fac feciorii. "Sunt studenti mama, fac facultate sa ajunga oameni mari". Si iata ca dorinta bunicii s-a implinit. Astazi tatal meu este profesor al facultatii la care studia acum 30 de ani, prin vointa si ambitia bunicii.
Pentru mine, bunica a fost si va ramane in continuare un exemplu de putere, de forta care lupta cu morile de vant daca e necesar, dar care niciodata nu renunta. Si a luptat pana in ultimul moment al vietii ei. Desi in ultimii ani a locuit cu parintii mei, dorul de casa o secatuia zi dupa zi. Astfel ca a decis sa se intoarca acolo, constienta ca ii va fi greu sa se ingrijeasca singura, la anii ei. Stia ca asta ii va urgenta sfarsitul, ceea ce s-a si intamplat. Bunica moare pe 24 iunie 2009, incheiand un sir de confruntari dure cu viata, din care a stiut sa iasa de fiecare data invingatoare.
De cate ori greutatile incep s-o ia la vale catre mine, ma opresc un minut si ma gandesc la ea. Mentalitatea aceea a omului simplu de la tara, harnic, cinstit si obsedat de munca ma copleseste. Si daca ea a putut, pe noi ceilalti ce ne opreste?
Sunt sigura ca si in viata ta exista un astfel de om. O persoana catre care iti abati gandurile atunci cand ti-e greu, cineva care si-a pus amprenta in viata ta. Povesteste-mi despre el, asemenea oameni merita sa fie pomeniti.
____________
PS: Despre deportarea in Baragan
In noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusa in miscare cea mai ampla actiune de deportare din istoria contemporana a Romaniei, dupa cea intreprinsa in ianuarie 1945 impotriva etnicilor germani din Romania. in jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din caminele lor si deportate in Baragan. Au fost dusi romani, germani, sarbi, bulgari, refugiati din Basarabia si Nordul Bucovinei, aromani.
In acest scop au fost mobilizati aproximativ 10.000 de soldati care au pus in aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren si 6.211 autocamioane. Deportati au putut lua cu ei doar strictul necesar, atat cat puteau duce cu ei. Bunurile pe care le-au lasat in urma au fost formal rascumparate, la un pret modic.
Lagarele de munca infiintate s-au concentrat in Campia Baraganului, in zona Ialomitei dar si in zona Galati. Cei mai norocosi au gasit cateva bordeie saracacioase sau colibe, iar cei mai multi au fost coborati din tren si lasati in camp deschis, cu interzicerea de a se indeparta de un anumit areal.
Citește mai mult despre
editorial anca dumitrescu
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (43)