Cutremurele din noi

12 Martie 2011

Timp de citire: 3 min.

Salvează articol Îl poți citi, ulterior, când ai timp.

N-as avea regrete multe daca peticul meu de lume s-ar surpa, dar mereu ma gandesc ca mi-ar placea sa mai vad un rasarit de soare, undeva pe-un varf de munte sau un colt de plaja virgina. Macar o data.. Si sa mai rad la bancurile cu elefanti. Sau sa mananc o felie din cea mai buna pizza napoletana. Ah, si ceaiul acela pe care-l beam intotdeauna cu ochii inchisi sa-i pastrez mai mult gustul...

Fara indoiala, lista poate continua la nesfarsit. Mai ales in momente ca acestea, cand ne dam seama cat de insignifianti suntem. Nu putem stapani ceea ce am creat. Asadar, ne regasim singuri in fata catastrofelor, oricate masuri de siguranta s-ar fi luat. De fapt, daca ma gandesc bine, in Romania, un cutremur de asemenea intensitate ar avea consecinte mai mult decat dramatice. Ma infioara simpla ipoteza a unui astfel de eveniment, mai ales ca locuiesc in orasul care, in ’77, a inghitit mii de oameni.

Si totusi, este inevitabil... Nu putem controla refularile Pamantului. Cu spaima aceasta, unii dintre noi traiesc zi de zi. Este o expectativa bolnava.. Si asa, pana la adevaratul cutremur, ni se prabusesc mintile si gandurile privind terifiati imaginile transmise, fie la cele de acum din Japonia sau la cele din urma cu cateva luni, din Chile.

Insa, cutremure se produc si in sufletul nostru cand panica se instaleaza cu atata fervoare. Ni se atrofiaza simtul realului si totul din jur capata conturul negru. Ne macina temeri – uneori, ce-i drept, nefondate – pana cand devenim – de ce sa nu recunoastem? – ridicoli. In pofida recomandarilor sau chiar a logicii, ne impacientam si tragem peste noi cortina doliului fara ca ceva concret sa ni se fi intamplat. Singuri ne daraman pilonii, iar apoi strigam dupa ajutor in orice directie am putea fi auziti.

Ne hranim cu disperare. A noastra si a celor din jur.

Insa, in locul acceselor de nebunie furibunda si a credintei dusa la extreme, nu ar fi recomandabil sa ne intelegem mai bine rostul de pana acum si sa optam pentru orice dram de luciditate in momentul in care neprevazutul ar lovi?

In ce ma priveste, n-as vrea ca, prinsa intre ziduri, sa ma gandesc ca n-am spus un “te iubesc” sau un “imi pare rau”. M-as gandi doar ca mi-e dor sa le mai spun o data. Cel putin o data. Durerea mea cea mai mare ar fi, insa, incertitudinea. “ Fara certitudine nu exista adevar si nu exista frumusete pe lume”, spunea una dintre cele mai luminate minti pe care neamul nostru le-a dat. As vrea sa stiu ce se va intampla nu cu mine, ci cu fiintele dragi. Daca ele sunt bine, in urma dezastrului. E un altruism determinat de egoismul unui neputincios. Si, din acelasi egocentrism, m-as gandi la lucrurile mele adunate cu drag de-a lungul timpului. As fredona “All along the watchtower” asteptand un semn. Poate ca as incerca sa-mi amintesc versurile poeziei “Intrebari” de Nichita Stanescu. Si as formula raspunsuri..

Voi?

PS:

Traim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu intelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Exista timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fara sa fie?
Timpul este insusi Dumnezeu?
Inima mea bate in timp?
Sunetele, mirosurile,
pipaitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gandurile sunt timp?
Timpul este insusi Dumnezeu?
A fi, inseamna timp?
A avea, inseamna timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mana sau de buzunar,
de perete...
Ne rugam luand cunostinta
de bataia lor inscrisa pe cadrane...

EDITORIAL

Cutremurele din noi

Ioana Vlad ,

Comentarii articol (49)