Recunosc de la inceputuri, ca sa nu spui ca te-am pacalit. Scriu acest text in urma unei provocari. Un prieten m-a provocat sa scriu un text care va reusi sa-i motiveze chiar si pe cei mai impietriti cititori. Si am acceptat intrigat, convins ca literele pot transmite la fel de multe ca si sunetul unui discurs interesant. Asa ca te invit sa citesti si sa participi cumva la salvarea sau ingroparea mea.
Articolul continuă mai jos
Pentru ca am vazut ca exista curiozitate in sensul asta, e important sa precizez niste lucruri: Miza provocarii este reactia cititorilor. N-o sa spun cum masuram asta pentru ca nu vreau sa influentez cu nimic reactia normala a articolului. Daca pierd, o sa apar intr-un clip cantand o melodie a celor de la Queen. Daca castig, prietenul care m-a provocat va face acelasi lucru. Doamne ajuta! :D.
Cineva spunea odata ca nu poti vedea viata asa cum este ea, o vezi asa cum esti tu. Cativa munti si un ocean mai departe, altcineva spunea ca tu, ca om, vezi ceea ce esti, ca viata ta e formata din franturile lucrurilor care ti s-au spus si lucrurilor care ti s-au intamplat. Si ideea nu e deloc de aruncat la gunoi.
Ti s-a spus repetat ca lucrurile scrise sunt doar cuvinte goale. Ti s-a spus ca e mai bine sa faci si sa taci. Ti s-a spus ca oamenii adevarati sunt aia care reusesc sa mentina echilibrul in viata: 8 ore de munca, 8 ore dedicate familiei, 8 ore de somn. Ti s-a spus ca trebuie sa fii normal, dar nu ti-a dat nimeni un manual de utilizare a normalitatii. Asa ca ai inceput sa incurci anormalul cu multe dintre lucrurile care iti placeau candva.
Ti s-a spus ca tu esti important doar in masura in care te integrezi in societate. Si ai acceptat unele sau toate aceste lucruri. Incet-incet, ai inceput sa uiti de muzica pe care o iubeai, de centrul vechi din orasul tau, de mersul cu bicicleta, de gustul corcoduselor verzi, de locurile in care ai stat candva si te-ai simtit bine, de sunetul ierbii calcate cu picioarele goale, de ecoul padurii copilariei tale, de oamenii cu care inainte vorbeai zile intregi despre orice, de sotul sau sotia ta, de locul natal. Stiu, n-ai uitat. Doar ca nu mai ai timp de toate lucrurile astea. Si ti-ai inghitit regretul si l-ai transformat intr-un cuvant nou: pragmatism.
Ce ti-a mai ramas dupa ce dai toate lucrurile astea la o parte?
A ramas metroul, a ramas televizorul, a ramas masina ta, a ramas posta plina de facturi, a ramas senzatia de greata din momentele cand trebuie sa faci lucruri care nu-ti plac, a ramas hipertensiunea, a ramas diabetul, a ramas un mic ulcer sau macar o gastrita, a ramas inghititul cuvintelor, a ramas privirea goala pe care o ai cand pleci seara spre casa de la birou, a ramas multimea de pe strazi si solitudinea omului de tip nou.
A ramas zbaterea permanenta pentru copiii tai si pentru viitorul lor, a ramas sentimentul de vinovatie pe care il ai pentru greselile trecutului, a ramas corvoada cainelui pe care il scoti din casa la ore fixe, a ramas sentimentul de disperare ca nu stii ce vei face maine, a ramas ideea ca ai nevoie de mai multi bani, a ramas tristetea ca te-ai abatut de la calea pe care o aveai inainte, a ramas mustarul varsat pe canapeaua din sufragerie. Ele sunt astazi lumea ta.
Desi ar trebui sa fie altfel, uitam lucrurile bune si ramanem cu cele rele. Uitam si nici macar nu ne dam seama de asta.
Pentru ca noi, oamenii de astazi, am devenit suma tuturor lucrurilor pe care am reusit sa le uitam in viata. Am devenit pragmatici si materialisti, ne-am orientat spre bunurile palpabile pe care le putem privi in orice moment si putem considera ca am reusit in viata, am luat locul robotilor pe care autorii de science-fiction ii vad in viitor stapanii lumii. Si uneori nici macar nu reusim sa intelegem asta. Bineinteles, e aproape imposibil sa o recunoastem. Ne-am aliena prea tare in acel moment.
Imi pare rau. Scriu un text care iti aduce aminte de toate necazurile si asta, in general, nu e un lucru bun. Eu, cel care pune gandurile astea pe hartie, imi asum sa te deprim spunandu-ti o mica parte din adevar. Si fac asta pentru ca te-ai obisnuit sa ti se spuna ca totul e bine chiar si cand nu e.
Pentru ca altii iti arata la televizor reclame cu dinti albi si cer albastru, filme artistice in care binele invinge intotdeauna raul, animalele nu sunt niciodata ranite in productii cinematografice, fiul ratacitor se intoarce la caminul parintesc si isi ajuta familia, bani care vin atunci cand e nevoie de ei si cate si mai cate. Societatea ne-a invelit intr-o plapuma groasa de ignoranta si minciuna, unde lucrurile rele se intampla atunci cand iesi din rand, iar oamenii normali sunt apreciati.
Si totusi, sunt unele momente cand un miros, un sunet, o voce, un chip, unul dintre aceste lucruri ne duce inapoi si ne teleporteaza ca in povestile SF intr-o lume in care binele are alt gust, iar lumea alte culori. Nu stiu cum arata raiul, dar am inceput sa cred ca stiu unde e singurul rai din lume. Chiar acolo, inauntrul tau. Impartit intre griji, regrete si bucurii, raiul e zona ta unica de liniste.
Unii spun ca e gresit sa traiesti in trecut, eu cred insa ca e uimitor de benefic.
Pentru ca trecutul, dincolo de faptul ca nu-l poti schimba orice ai face, e singurul care-ti poate arata directia. Mirosul, sunetul, vocea, chipul, pot fi oricand portul tau de siguranta, locul in care te intorci cu mintea ori de cate ori ai nevoie de putere sa treci peste lucrurile care ti se intampla in fiecare zi.
Ia-ti putere din trecut, dar continua sa traiesti in prezent.
E vara, in jurul meu e un lan nesfarsit de trifoi inalt de 2 sau 3 centimetri. Un verde crud care-mi intinde simturile ca un elastic. Un loc in care merg in picioarele goale si n-am absolut niciun gand in afara uimirii ca raiul e chiar acolo, sub picioarele mele. Lacuste mici sar in toate directiile. O pala usoara de vant adie ca o mangaiere si trece de mine cu multumirea ca ne-am salutat. In dreapta, sus pe cer, un avion lasa o dara alba si lunga, preocupat parca sa-si aminteasca drumul de intoarcere spre casa. Langa el, un nor seamana cu o vata de zahar pe care ti-o iei din balciurile de la tara. Si nu aud nimic in afara fosnetului imensitatii verzi pe care merg fara griji. Si o iau la goana, cu o bucurie pe care n-am cum sa o descriu in cuvinte. Imi simt pieptul umflat de o senzatie stranie de bucurie fara margini. Si rad si urlu din toate puterile fara sa-mi fie frica sau jena ca ma priveste cineva si-i pasa. Sunt doar eu si locul ala. Si ma simt de 10 ori mai bine decat la biroul la care imi descriu experienta.
De cand n-ai mai strigat de bucurie, cat poti de tare, fara sa-ti fie jena de cei care te aud? De cand n-ai mai simtit bucuria aia in capul pieptului, care aproape ca iti ridica picioarele de la sol si-ti transforma chipul intr-un zambet imens? Daca nu le-ai simtit niciodata, iti dau dreptate sa razi de mine ca iti spun toate astea. Nu-mi pasa :). Pentru ca eu mi-am gasit raiul acolo si am sansa sa-l pot revedea din cand in cand.
Nu-ti trebuie bani ca sa poti face asta. Nu-ti trebuie nici pregatiri speciale. Nu trebuie sa faci o cerere scrisa si nici sa astepti aprobarea cuiva. NU!
Trebuie doar sa-ti aduci aminte. Stii tu de ce. Trebuie doar sa-ti aduci aminte si sa faci lucrul ala fara sa te mai gandesti. Ca si cum, un minut, o ora, o zi, o bucata din viata ta, lumea aia normala si regulile ei nu mai conteaza deloc. Viata ta e singurul lucru pe care il ai. Te nasti cu ea si nu-ti e menit decat sa o pastrezi cat de mult poti. Si viata ta, o parte din ea, te obliga sa iti gasesti resurse sa-i fii recunoscator. Si-ti va multumi daca, din cand in cand, ii oferi sansa sa fie traita cu adevarat.
Intoarce-te in locul tau sigur. Ia-ti energie de acolo. Respecta-ti viata si traieste, macar o clipa, in culcusul ei cald si primitor. Si, cine stie, poate ca vei avea motivatia sa faci asta si maine si poimaine si apoi ori de cate ori crezi ca ai nevoie de un strop de energie in plus.
Da, am scris textul asta in urma unui pariu. Da, ai putea spune ca sunt ipocrit. Stii insa care e ideea? Atunci cand am scris textul m-am intors acolo. Pe bune. M-am intors acolo si am simtit iarba si i-am mirosit culoarea. Si pot depune oricand marturie, in fata oricarei instante, ca astazi, cand am scris acest text, mi-am trait viata. Pariurile vin si trec. Provocarile ne streseaza si ne parasesc. Noi, insa, ramanem. Si viata noastra ne va arata cu degetul daca n-o bucuram si pe ea, macar intr-un strop din toate zilele pe care le ducem in spinare.
Aminteste-ti de viata ta. Aminteste-ti ca nu-ti trebuie bani si nici aprobari speciale sa te intorci acolo. Uite, acum e momentul potrivit.
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (161)