Scriu acest text intr-o dupa-amiaza de iulie, privind un camp nesfarsit de floarea soarelui. Mi-e dor de casa si constientizez asta acum, cand am in fata un drum lung de cateva ore pana cand voi fi intampinata de ceea ce mi-e nespus de drag.
Articolul continuă mai jos
Pentru mine, tot ce inseamna acasa se regaseste in Suceava. E orasul in care m-am nascut si in care mi-am petrecut 17 ani din viata. Suceava si traditiile bucovinene reprezinta o parte consistenta din omul care sunt azi.
Insa, nu vreau sa fiu ipocrita. Nu-mi plac schimbarile prin care a trecut orasul. Critic cu inversunare aparitia numeroaselor centre comerciale, disparitia locului de joaca in care mi-am castigat, pentru intaia oara, independenta luand avant in leagan si invatand sa cad fara lacrimi. Imi displac cladirile noi, in culori stridente, aparute printre blocurile comuniste, dar care totusi sunt mai prietenoase decat cele ale Bucurestiului. Agitatia generatiilor din urma, traficul dificil, fantanile arteziene sterpe, absenta chipurilor familiare din parcuri – toate ma irita.
Sunt ani de cand nu am mai trecut prin anumite locuri, gandindu-ma ca astfel le voi conserva mai bine sufletul meu. Nu stiu inca daca e cea mai buna decizie. In acest mod pot spune fara a fi contrazisa (tot de mine insami) ca in fata bibliotecii este o banca perfecta pentru adunat ganduri. Pe strada Oituz sunt cei mai frumosi castani. Gara din Burdujeni este nespus de frumoasa, iar sala de bal iti taie respiratia. Aleea Trandafirilor ascunde fluturi care ies la suprafata atunci cand esti tinut de mana. Iar drumul spre Cetate, prin cimitir, dematerializeaza concretul si opreste timpul, in timp ce lumea capata alte dimensiuni.
Acum, le spun prietenilor ca orasul care ma fermeca pe cand eram copil a devenit un cliseu. S-a imbracat in straiele modernitatii si-ale mondenitatii, totodata, asa cum au fost percepute prin perspectiva celor care au plecat sa isi castige existenta in Vest. Si sunt multi. Orasul e plin de simbolurile imbogatirii rapide, in contrast absolut cu cei care au ales sa ramana acasa si refuza, datorita educatiei, ostentativul. Dar burghezi si parveniti au fost mereu si nu despre ei vreau sa va povestesc in aceasta sambata..
Mama, si mai suceveanca decat mine (tatal meu e nascut vrancean, devenind galatean prin adoptie), imi povesteste mereu de cladirile vechi din oras, daramate de buldozerele comuniste. Doar cateva mai exista azi, iar ea si-ar dori sa locuiasca in una din ele. Orasul vechi, asa cum si-l aminteste, dar si cum l-a admirat prin poze vechi, mi-l descrie ca fiind cochet, cu multa burghezie si evrei care puneau economia in miscare.
In prezent, Suceava nu mai ofera nimic din ceea ce avea acum 10-15 ani. Doar autoritatile gasesc motive de lauda precum un ou de pasti gigantic, o sosea de centura in constructie, o parcare subterana in centrul orasului (mai bine spus un santier). Nu poti fi turist in oras pentru ca strazile sunt ca si inexistente. Muzeele nu iti ofera nimic interesant de vazut. Nu exista teatru sau cinematograf.
N-ai cum sa iubesti orasul acesta la prima vedere. E prea static, prea trist.
In pofida acestor lucruri, precum si a unor demoni legati de ce se mai vorbeste in targ dupa ce pleci din casa parinteasca, mie tot mi-e drag. E linistea amiezilor de acolo, sunt amintirile, familia care mi-a mai ramas, mormintele celor dragi, cei cativa profesori care m-au indrumat. Este imposibil sa nu te simti legat de toate acestea.
In camera mea cu rafturi pe perete ma simt in siguranta. Pe fotoliul din hol ma simt copil din nou. Minuscula bucatarie a bunicii, recamierul din dormitorul cu peretii roz pal, sertarele care ascund farame din viata mea de elev, cartile inghesuite pe rafturile unei biblioteci masive - toate sunt adunate intr-un colt al sufletului meu, iar puse in balanta cu aspectele negative ale orasului, n-au cum sa nu valoreze de sute de ori mai mult.
Cel putin bizar mi se pare ca singurul “acasa” pe care mi-l amintesc intru-tocmai, casa in care subconstientul ma arunca de cele mai multe ori este gospodaria strabunicilor mei. De cativa ani, cladirea nu mai exista, altcineva detine acum terenul si fiecare drum inspre satul lor (la o distanta de doar 20 km de Suceava) apasa greu pe sufletul meu. Era o casa tipic bucovineana, in care mirosea a menta, iasomie si cimbru. Daca inchid ochii, revad tinda cu presurile tesute, laita, grinda vopsita verde si o galeata de tabla, cu apa mereu proaspata. In visele mele beau din ea.
In ultimii ani, pentru ca orasul s-a transformat intr-un veritabil santier, am inceput sa ii vizitez si mai mult vecinatatea. Asa am inceput sa ma simt si mai atasata de locurile natale, de Bucovina si obiceiurile celor de aici. Va recomand..
Insa, din nou, nu voi fi ipocrita, imi este imposibil sa revin pe meleagurile ei atat timp cat nu-mi poate oferi decat suave nostalgii. In ciuda aparentelor, sunt o fire pragmatica. Imi place ceea ce fac, chiar daca activitatea mea se desfasoara la un drum de 7 ore cu trenul de locul in care m-am nascut, intr-un oras atat de blamat ca Bucurestiul. La urma urmei, acasa e locul in care pastrezi farame din ceea ce, copil fiind, visai. Eu imi doream sa ajung in Capitala, cu tot ceea ce presupune ea. Si imi doream sa scriu. Din aceste motive, pretuiesc atat de mult vizitele in Suceava si, implicit, conceptul de acasa. Imi sunt un repaos necesar. Si atat.
Asa ca va intreb: Voi unde va simtiti acasa?
PS: Cantecul este pentru aceia dintre voi care ati pierdut busola spre casa.
avocatnet.ro explicăm legislația
sambata..
Comentarii articol (46)