Atat dureaza drumul meu de acasa pana la birou. 3.600 de secunde, cum ar zice un celebru personaj al vremii. Astazi te invit sa mergi alaturi de mine. Sa vorbim despre oamenii din drumul nostru si despre obiceiurile lor. Si o sa vezi ca vom invata cateva lucruri interesante, in ceea ce altii numesc un banal drum de o ora pe strazile Bucurestiului. Vii?
Articolul continuă mai jos
Liftul cu usi fara manere si romanii cei indulgenti
Deschid usa, ies pe hol si apas butonul care cheama liftul. Astept rabdator, apoi dau sa apuc de manerul usii, sa intru in cabina liftului. Gestul e inutil, pentru ca apuc aer de vreo doua ori la rand. Atunci doar, ma uit la maner si observ cu stupoare ca nu mai exista. Cineva l-a furat. Renunt la ideea de a mai merge cu liftul (normal, aparatul functioneaza si poti trage de marginea usii sa intri) pentru ca am devenit curios. Cobor etaj cu etaj si observ ca toate manerele de la usile liftului au fost furate. 9 etaje. Ma gandesc la timpul de care avea nevoie hotul ca sa desurubeze toate capetele de maner si la faptul ca nimeni nu s-a sesizat. Si eu intru in categoria oamenilor nepasatori, bineinteles, pentru ca si eu stau in bloc.
Ma gandesc apoi la cate kilograme o avea metalul din care era facut manerul. Valora poate cateva zeci de lei? Cineva a riscat sa fure, ziua in amiaza mare, manerele de la 9 etaje ale unui bloc central din Bucuresti, pentru cateva zeci de lei. Singura explicatie e ca omul in cauza e convins ca oricum nu i s-ar intampla nimic rau daca ar fi prins. Ceva scandal si doar atat. Pentru ca noi, romanii, suntem indulgenti cu cei care incalca regulile. Si ii lasam sa o faca mereu, chiar daca lucrul asta ne afecteaza in mod direct.
O alee de intrare intr-un bloc... sa o blocam cu masina!
Gandindu-ma la intamplarea cu liftul, ajung la parter si aleg sa ies pe usa din spatele blocului pentru ca ma scoate mai aproape de drumul spre birou. De cateva luni bune, merg pe jos la birou incercand sa scap de stresurile inerente conducatorilor auto din Bucuresti. Deschid usa blocului si ies in aleea din spate. Acolo, stupoare. O masina de teren lata cat un cotet boieresc pentru pui blocheaza intreaga alee. Daca vreau sa continui drumul, am doua variante. Ori ma intorc in bloc si ies pe usa din fata, ori sar gardul aleii si merg vreo cativa metri prin baltoacele formate in urma ploii.
N-am inteles niciodata ce doza de nesimtire iti trebuie ca sa poti bloca cu masina, in modul absolut, aleea de intrare intr-un bloc. M-a mirat, la fel de tare, aroganta extraordinara a unor conducatori auto care ignora orice semn de circulatie, orice semn de buna credinta si de buna purtare si aleg sa fie stapanii absoluti ai lumii. Genul asta de lucru e de observat zilnic. Si totusi, foarte putini oameni iau atitudine. Unora le e frica de consecinte. Altii au ajuns sa creada ca oricum nu se schimba nimic. Cei mai multi nici macar nu mai constientizeaza ca nesimtitii in cauza le afecteaza viata. Asta e, de departe, una dintre cauzele cele mai importante ale decaderii lumii in care traim: refuzul de a trai in prezent.
Pistele pentru biciclisti din Bucuresti. Pietonii absoluti
Aleg sa ma intorc in bloc. Ies pe trotuarul din fata blocului si ma indrept incet spre birou. Din spate, trec pe langa mine in viteza biciclisti si bicicliste. Unii folosesc claxonul, altii spun politicos "Pardon". Cativa injura niste batrani care mergeau incet pe banda de bicicleta si le spun sa se dea la o parte. Ma uit in jur si observ ca singurul loc in care poti merge pe trotuar este banda pentru biciclete. Bucurestiul si-a croit sosele pentru biciclisti pe singurele locuri prin care mai puteau merge pietonii. Asa ca astazi, daca mergi pe jos pe anumite trotuare bucurestene, o sa capeti reflexul conducatorului auto care se asigura mereu in spate ori de cate ori schimba directia de mers. Poate crezi ca glumesc, dar in Bucuresti, pare ca Primaria uraste pietonii indeajuns de mult incat a considerat ca merita sa ii extermine si sa-i transforme in biciclisti ori automobilisti.
Normal, biciclistii considera ca banda in cauza, croita pentru ei, li se cuvine. Si n-as putea sa nu le dau dreptate. Si totusi, daca ei au dreptate, noi toti ceilalti care mergem pe jos pe unde sa circulam? Si uite asa, vrand-nevrand, s-a creat un alt razboi ce mocneste permanent pe trotuare: biciclisti vs. pietoni. Situatia e stupida pentru ca genialii de la primarii (habar n-am daca primariile de sector sau primaria generala se ocupa) nu au putut face o regula care sa spuna ca nu poti face pista de biciclete acolo unde trotuarul e mai ingust de 1,5 metri sau 2 metri. Nu stiu, poate o masuratoare simpla ar fi putut rezolva problema de la inceput.
Masini, biciclete si zgomot. Atmosfera deprimanta pentru pietoni
Drumul meu spre birou dureaza cam 60 de minute, timp in care trec pe langa oameni care alearga ingandurati in diferite directii. Cand e ultima data cand te-ai uitat atent la oamenii pe langa care treci pe strada? Eu fac asta destul de des in ultima vreme. Si observ oameni care vorbesc singuri, oameni care-si pun in urechi casti in care muzica suna tare, tare de tot, incercand sa acopere ganduri si realitati pe care vor sa le ignore.
Privita de un trecator pe trotuarele Bucurestiului, Romania e trista. Si n-as putea explica sentimentul asta decat prin faptul ca romanii insisi nu gasesc multe motive de bucurie. Stiu, e un cliseu ce spun eu acum, dar m-am intrebat intotdeauna daca lucrul asta e tipic bucurestenilor sau se intampla la fel in celelalte zone ale tarii.
Caini si caractere
Atunci cand mai am cateva sute de metri pana la birou, il intalnesc pe "el". "El" e omul pe care il vad in fiecare dimineata, cu cainele. Si nu l-as fi observat daca n-ar avea un obicei care ma scoate din sarite. In timp ce el sta pe banca, cainele zburda pe trotuar in stanga si dreapta. Nimic neobisnuit, pana aici. Problema incepe atunci cand vezi ca el are in mana o lesa din aceea extensibila, iar cainele si mana lui formeaza astfel un soi de fileu de tenis pe care tu, ca trecator, trebuie sa-l sari ca sa-ti poti continua drumul. In prima zi cand mi s-a intamplat, i-am zis politicos sa-si cheme cainele si sa incerce sa-l tina langa el ori sa-i dea drumul in spatiul verde din spatele bancii. Mi-a replicat insa, la fel de politicos: "Ce, ba, ti-ai luat trotuar? Treci pe partea ailalta daca nu-ti convine." Asa ca acum, satul sa civilizez un gibon, il depasesc cu tehnica de saritor in inaltime si imi continui drumul.
Stiu, sunt ipocrit
Si eu sunt la fel ca oamenii ceilalti pe care i-am vazut in plimbarea noastra de astazi. Culmea e, insa, ca am ajuns sa-mi asum statutul asta atunci cand am fost agresat pentru ca incercam sa-i explic unui om ca nu e normal sa reduci viteza pe autostrada de la 130 la 50 de kmh pentru ca ti-a sunat telefonul si trebuie sa raspunzi. Am incetat sa-mi asum statutul asta atunci cand doamna de la etajul doi din blocul meu, care tine un caine pe casa scarii, mi-a replicat ca sunt nebun si ca ar fi mai bine sa ma ia pe mine hingherii. Si ar mai fi cateva astfel de situatii.
Observ insa ca, in ultima vreme, am din ce in ce mai des sentimentul ca se apropie momentul cand n-o sa mai suport astfel de gesturi nesimtite. Si n-o spun cu naduful omului care sta sa explodeze, ci cu sentimentul ca viata si viitorul meu si al familiei mele sunt dependente de lucrurile pe care le voi face eu in urmatorii ani. Daca astazi e asa, peste zece ani va fi infinit mai rau daca nu schimbam ceva. De la furtul manerelor de la lift, vom trece la furtul usilor cu totul. De la masina de teren parcata in scara blocului, vom trece la intratul in casa pe nepoftite. Si astea sunt doar exemple minore.
Nu agresivitatea naste reguli
Unii spun ca Romania are nevoie de bici pentru a-si reveni. Eu am ajuns sa cred ca avem nevoie de altceva. In fond, asa cum arata lucrurile acum, cine dracului ar putea da cu biciul? Majoritatea societatii judeca si arata cu degetul oamenii care se pun contra curentului. Esti anormal daca vrei sa-ti aperi drepturile. Asa ca biciul e inutil. In schimb, noi avem nevoie sa ne trezim din starea de letargie si nepasare in care suntem acum si sa intelegem ca, daca nu luam atitudine, n-o sa ajungem niciunde. Trebuie sa fim in stare sa impunem reguli si sa mentinem aplicarea lor multa vreme, pana cand oamenii le vor considera un lucru normal.
Experienta noastra, in acest site, spune ca oamenii accepta regulile, dupa un anumit timp, din reflex. La inceputuri, comentariile la articole de genul celui de acum erau cel putin 30% obscene, pe langa subiect etc, asa cum se gasesc multe in alte siteuri mari din Romania. Dupa 3 ani in care ne-am tinut strasnic de regulile pe care le-am impus comentariilor, am ajuns sa nu mai avem decat razlet, unu sau doua pe luna, astfel de comentarii. Si asta, in conditiile in care numarul comentariilor aproape ca a crescut de 10 ori de atunci. Regulile impuse multa vreme, regulile pe care din ce in ce mai multi oameni le respecta, vor deveni in timp morala si conduita obisnuita.
Tu ce parere ai? Crezi ca va urma un moment in care oameni ca noi vor spune "STOP!, reactionez" sau vom continua sa mergem asa, din inertie, catre un viitor care n-are nicio sansa sa fie unul mai bun?
Dalai Lama spune o chestie interesanta: "Fericirea nu e un lucru pe care il cumperi la pachet, gata pregatit. Ea e o consecinta a actiunilor noastre". Si ma gandesc la faptul ca decenta sociala e la fel ca fericirea, in acest caz. N-o poti gasi undeva, gata preparata. Actiunile tale, actiunile cercului tau de prieteni, actiunile necunoscutilor din jur, toate aceste lucruri ne pot aduce decenta. Altfel, n-o sa ne cada nimic din cer, de-a gata.
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (26)