Iubirea e un puzzle cu piese lipsa

15 Octombrie 2011

Timp de citire: 3 min.

Salvează articol Îl poți citi, ulterior, când ai timp.

Iubirilor mereu le lipseste ceva. Poate fi vorba de caldura unei maini intr-o zi ploioasa, de emotia privirilor care ascund teama de necunoscut sau de dorul resimtit in absenta celuilalt. Insa, tot iubire se cheama si daca avem sms-uri despre vreme la primele ore ale diminetii, discutii pe Skype seara tarziu si emoticon-uri care imbratiseaza in pauza de pranz.

Intr-una din primele dimineti ale toamnei - dimineata din aceea cu soare rece, patrunzator si datator de luciditate, m-am regasit punand in balanta povestile de iubire a caror martora am fost in ultimii ani. Fie ca erau ale mele, fie ca au fost traite de altii, s-au ingramadit toate in ceasca mea de cafea, iscand zeci de controverse in mintea-mi si asa cuprinsa de nelinisti.

La iubirea din carti si filme visam cu totii, fie ca recunoastem asta sau nu. Vrem emotia acelor “happyending”-uri si, mai ales, vrem sa ne tina starea euforica pana la adanci batranete (iar daca s-ar putea, si dupa aceea). Empatizam intr-atat de mult cu personajele, incat uitam sa distingem realul de imaginar. Stim replici din filme, citate si poezii de dragoste de care ne folosim pentru a evidentia intensitatea sentimentelor fata de “jumatatea mai buna”. Cuvintele proprii ne par insuficiente si nepotrivite pentru a exprima romantiozitatea demna de povestea a carei protagonisti suntem.

Si asa, din iubire pentru ideea de iubire, fortam limitele exteriorizarii pana la ridicol. Exemple de acest fel avem destule. Sa un uitam ca presa e avida de astfel de melodrame si ne ofera pe tava, zilnic, informatii suculente despre relatia perfecta dintre diva X si milionarul Y. In plus, Facebook-ul si blog-urile ne aduc in prim-plan viata personala a unora dintre prietenii nostri pentru care intimitatea e doar un cuvant desuet.

Ignorati sau nu, sunt oameni care isi traiesc povestea d’amor in vazul lumii, cu o mandrie de nestavilit si fara simtul penibilului. Vrem, nu vrem, suntem expusi “dragalasenii” lor, invaziei de “iuby” si de alte apelative din aceeasi gama, de pupici, de gene fluturande, de inimioare roz si de animalute de plus made in China.

Cand lumea iubeste pe fast-forward e o alta poveste. Azi dragostea se strecoara printre email-uri, telefoane si mers la teatru la o premiera, maine isi pierde urma prin aglomeratia agendei. Iubim pentru ca asa trebuie, e un fel de autosugestie ca si cu mersul la sala. Celor care se gandesc la sedinta de a doua zi intre “te” si “iubesc” nu li se da mult credit in a descoperi absolutul cand vine vorba de dragoste. Insa, probabil asta nici nu se numara printre task-urile lor.

Alteori, iubirea isi pierde relevanta si capata gustul sampaniei din sticla desfacuta cu o seara inainte. Doi oameni legati de comoditate, de obisnuinta, de teama de a sparge globul de cristal al tihnei de fiecare zi sunt intruparea regretelor amare. Si asa iubirea se transforma, capata puteri de neimaginat si distruge imaginatia si exuberanta eroilor, condamnandu-i la o existenta monotona, cenusie, fada. Iubirea a apus ca un soare cu dinti intr-un decembrie nenins.

Avem iubiri de mii de feluri si ne ocupam atata timp discutand despre ele, incat uitam de cum mai e dragostea noastra - cea din telefon, mail, dormitor, de pe scaunul din stanga al masinii, de pe palier. Avem, insa, pretentia ca meritam cel mai mult de pe lume sa iubim si sa fim iubiti de doua ori pe-atat. Macar din cand in cand, rascolim pamantul incercand sa obtinem asta, cu riscul de a nu fi niciodata de ajuns.

EDITORIAL

Iubirea e un puzzle cu piese lipsa

Ioana Vlad ,

Comentarii articol (56)