Sigur există undeva și binele tău

Fusese deportată din Basarabia, trăise ani de zile în Bărăgan, își urmase părinții prin tot felul de locuri ciudate, uitase cum e să mănânci cu tacâmuri la masă, uitase cum e să ai pantofi noi și haine făcute din stofă necârpită. Uitase că a plecat de la ea de acasă fată de preot cu o situație materială bună. Și-a trăit viața în cel mai anost fel, dar repeta continuu că singurul lucru care o făcuse să meargă înainte era un gand al bunicii ei, pe care aproape o diviniza: "Mamă, oricât de greu ți-ar fi în viață, amintește-ți că viața nu-i o zi, nu-s două, nu-i o lună sau un an, e mai mult decât atât. O să ai și tu partea ta de bine".

Au trecut anii, destul de mulți, și recunosc faptul că au fost cateva momente în care m-am gândit la Doamna-cea-din-tren și la binele ei care urma să vină. M-am întrebat de multe ori cum îi mersese viața până la urmă. Ciudat, însă, cum soarta nu te lasă să-ți uiți gândurile care te îndruma cumva în viață, pentru că, zilele trecute, într-un drum banal prin București, am întalnit-o din nou. Înaltă, cu spatele drept, cu mâinile ocupate de cumpărături, mergea încet cu o ușurință senină și dezarmantă.

Am mers împreună o vreme și mi-a povestit că, în anii care s-au scurs de atunci, suferise de cancer. "Și l-am învins, al naibii să fie el!", mi-a spus ridicandu-și privirea spre mine, încercând să-mi spuna cu ochii mai mult decât putea rosti cu vocea. "Și m-am tot gândit, a mai ținut să-mi spună. M-am tot gândit că binele nu e neapărat absența răului din viața ta. Binele e o stare. Și o poți avea și când aduni ciulini în Bărăgan, și când alergi în colbul drumului și te rogi să nu-ți fi împușcat rușii părinții, și când aștepti la coadă pentru o injecție care știi că-ți face rău, dar speri că răul ăla să fie mai mic decât răul cel mare".

Habar n-am de ce țin minte toate cuvintele astea. Poate pentru că m-a impresionat omul care le-a rostit. Poate pentru că, în ultima vreme, am început să realizez și eu aceleași lucruri. Cine mai știe. Și nici nu cred că mai conteaza de ce.

Și totusi, femeia aceea și modul cum definește ea binele mi-au dat de gândit serios. Ne dedicăm viața unor oameni, tinte, proiecte. Le punem mai presus de toți și de toate. Colecționăm frici, boli, lacrimi și momente de pură fericire. Și totuși, alegem să ni le amintim doar pe unele, de parcă celelalte n-ar fi existat.

Ne trăim viața de oameni moderni și credem că greutățile noastre sunt vârful greutăților pe care le poate îndura omul. Că bunicii și străbunicii, dacă s-ar înființa astăzi în fața noastră, ar plânge de mila vremurilor grele prin care trecem. Astăzi suntem, mai mult decât oricând în istoria noastră ca oameni, fiecare dintre noi, un mic buric al pământului. Pe care, deși mulți oameni îl asociază cu lăudăroșenia, poate fi asociat, în același timp, cu sentimentul perpetuu că greutățile prin care trecem noi sunt mult mai mari și mai primejdioase decât oricare altele, în istoria omenirii.

Și ăsta nu-i motiv de laudă. E doar trist. Viața nu-i doar despre griji și ținte, viața nu-i doar despre atac și apărare, e mai mult decât atât. Viața însăși, aia adevărată, e binele despre care vorbea Doamna-cea-din-tren. Binele pe care trebuie să îl păstrezi acolo, în colțul minții, ori de câte ori, în fața ta ranjește răul.

Doamna-cea-din-tren ar trebui să aibă astăzi peste 100 de ani. O vârstă la care nu știu câți dintre noi vom ajunge. Și recunosc faptul că-mi va rămâne în minte pentru inversunarea cu care a continuat să creadă, mereu și mereu, într-un bine incert și virtual, atât de puțin palpabil încât ai crede că e doar plăsmuirea minții ei.

Cea mai bună definiție a binelui pe care am aflat-o vreodată. Și cea pe care mi-am promis s-o port cu mine, oricât de greu va fi drumul.

Zi frumoasă.

Alin