Lasa copilul din tine sa-si spuna povestea

"Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.
Aici orice gand e mai incet,
Si inima-ti zvacneste mai rar,
Ca si cum nu ti-ar bate in piept,
Ci adanc in pamant undeva." (Lucian Blaga)

De-ar fi sa reformulez, as spune ca, in ceea ce ma priveste, copilaria s-a nascut la sat. Printre oameni batrani, cu mainile batatorite de atata munca, cu pielea arsa de soarele dogoritor si cu ochi blanzi in care puteai citi toate tainele lumii.

Printre copii simpli, prafuiti din cap pana-n picioare si cu julituri pana si pe nas. Printre teii in care ne suiam doar ca sa ne imbatam de miros, printre florile de musetel pe care ne obligau bunicii sa le culegem pentru ceai, printre lacuste si mii de fluturi colorati si printre puii de gaina de care aveam grija mai ceva ca de-un bibelou de portelan.

Acolo, printre astfel de oameni si inconjurata de-o natura vesnic in transformare, pe-o strada prafuita dintr-un sat mic de campie, am fost cel mai fericit copil din lume ani de-a randul. Caci acolo am invatat sa vorbesc, sa rad cu gura pana la urechi, sa mananc samburi de caise necoapte, sa merg pe bicicleta, sa cos (haine pentru papusi, nu va ganditi prea departe), sa ma urc in copaci, sa joc sotronul, sa ma dau in leagan, sa fac roata si sa alerg desculta fara sa-mi fac vreo zgarietura pe talpi.

Acolo am invatat prima oara ce e prietenia si tot acolo am facut o pasiune pentru cea mai frumoasa papusa din lume (Veronica), pentru povesti, pentru zambile si pentru painea facuta la test.

Nu aveam multe jucarii si nici nu ma uitam la televizor prea des. In schimb, asteptam cu nerabdare "seara de diafilm". Era cel mai asteptat eveniment al saptamanii, cand toti vecinii, de la mic la mare, isi imbracau cele mai bune haine si veneau sa vizioneze "Povestea lui Harap Alb", proiectata pe un cearceaf alb intins pe portile curtii.  

Pe-atunci, vara parca nu se mai termina, grijile nu existau, iar bucuria venea din lucrurile acelea marunte care imi umpleau sufletul pana la refuz (da, sa stiti ca nu-mi incapeam in piele de fericire ori de cate ori tata imi aducea o ciocolata ROM sau o portocala).

Dintr-odata, nu stiu cum si de ce, a venit vremea sa ma duc la scoala si, deci, sa ma mut "la oras". De ciuda ca ai mei ma rupeau de tot ce iubeam mai tare, am plans vreo doua zile si am refuzat sa ies din noua mea casa. Tin sa va spun ca asa de "salbatica" eram ca atunci cand m-am dus prima data sa cumpar paine (magazinul era la 2 pasi de blocul meu) am uitat unde stau si m-am ratacit, iar mama a trebuit sa coboare sa ma caute. Nu mai vorbesc de teama resimtita in primele zile de scoala... Cu pielea  mea innegrita de soare, cu genunchii si coatele julite, ma simteam ca o mica tarancuta printre toti acei copii de oras, curati si aranjati, toti parca scosi direct din cutie.

Ce-i drept, m-am adaptat repede, eram prea mica pentru a pastra suparari. Asa ca, usor usor, am intrat in randul lumii de oras si, din copilul ce zburda descult printre vadele de rosii si ardei, m-am transformat intr-o domnisoara cu codite impletite ce purta fustite si sosete albe.

Dar nimic din ce-a urmat n-a mai fost ca-n acele zile in care jucam "elasticul" pana seara tarziu, in care alergam fara griji dupa fluturi, in care Mitica (bunica-mea) ma invata "Catelus cu parul cret" si ma trezea cu noaptea-n cap sa culeg fructele din gradina. Acum, nimic nu mai e la fel de simplu. Acum, niciun miracol nu se mai intampla. Si parca nici fericirea nu-i la fel de mare si de pura ca atunci. 

--

Eu am spus destul. Acum, e randul vostru sa va spuneti povestea de copil. Ca sa va fie mai usor, va las in compania lui Eminescu :)

"O, ramai" (de Mihai Eminescu)

O, ramai, ramai la mine,
Te iubesc atat de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult.

In al umbrei intuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adanc in ape
Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi in taina
Mersul cardului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec
Cum ingani cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzand piciorul gol

Si privind in luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinand;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit in camp razand.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?