Semne de ploaie

Cu aproape 20 de ani in urma, cand am venit in Bucuresti si imi aduc aminte ca am studiat prima data trecatorii, unul sau doi oameni din zece murmurau in barba niste cuvinte surde, prinsi intr-un dialog cu ei insisi. Astazi, proportia s-a schimbat covarsitor si am ajuns sa constat ca probabil doar unul sau doi oameni mai merg senini pe strada, privind in jur si incercand sa-si lase gandurile si vorbele deoparte. Da, asta e adevarul, romanul obisnuit vorbeste singur pe strada.

Stiu, traim in vremuri deloc prietenoase. Iar Bucurestiul, din toate punctele de vedere, nu e tocmai orasul in care sa-ti traiesti viata. Cum am invatat insa  ca viata trebuie traita cu mijloacele pe care le ai si nu cu cele la care visezi, merg mai departe in constatarile mele de observator al oamenilor care merg pe strada. Si o sa-ti povestesc ca romanul obisnuit merge cu privirea in pamant. Un alt tip de comportament care s-a schimbat radical in ultimii ani. Si asta e un alt semn al deprimarii sociale, daca nu al unei stari de resemnare pe care probabil ca o purtam cu totii in suflet. Ne-am dorit multe lucruri in ultimii ani, ne-am asteptat sa se intample minuni. Si apoi, convinsi ca soarta ne e grea, ne-am resemnat. Nu e locul meu sa judec asta. Doar constat.

Foarte putini oameni zambesc pe strada. Si nu ma refer la oamenii care sa rada ca prostii. Vorbesc despre oameni care sa mearga senini ,constienti ca viata nu trebuie luata la rost, ci ajutata sa se simta bine. Ciudat, dar toate aceste lucruri se aplica oamenilor indiferent de starea lor sociala. Am uitat sa zambim si asta probabil ca e mai rau decat faptul ca vorbim singuri pe strada ori  ca mergem cu privirea in pamant. Am uitat sa zambim si asta inseamna ca am uitat sa ne bucuram, am uitat sa radem, am uitat sa ne detasam de greutati si probleme de parca doar ele si-ar avea locul in viata noastra de zi-cu-zi.

Toate cele trei tendinte de mai sus mi se par cele mai puternice schimbari ale societatii noastre pe care le-am constatat eu in ultimii ani. Si imi aduc aminte, intr-un fel ciudat, de oamenii din satul bunicilor mei care se plimbau la fel de amarati pe ulita satului in verile secetoase cand ploaia ne ocolea cu lunile, iar pamantul se crapa precum o crusta de paine prea arsa, lasand in urma adevarate transee impietrite. Aproape ca nu se mai salutau normal, iar in cuvintele schimbate razbatea pe ici pe colo un simplu "Da, Doamne, ploaie", semn ca orice-ar fi vorbit, ajungeau la aceeasi problema de viata-si-de-moarte.

La fel, Romania pe care o vad eu astazi e impietrita si deprimata, asteptand o ploaie desavarsita, care sa spele orgolii si pacate, cuvinte grele si dusmanii vechi de cand vremea, impaunari si depresii. O ploaie cu bulbuci, cum spuneau oamenii de la tara, genul de ploaie pe care o vezi o data-n viata si te bucuri ca ai de-acum ce povesti nepotilor.

Inteleg ideea. Accept ca asteptam cu totii o minune. Sa vina, dar. Si totusi... ce ne facem daca nu ploua?

Week-end placut!