Ce-ar fi fost daca...?

Nu-mi aduc aminte sa fi facut vreo alegere mai importanta pe vremea cand eram copil. Pe-atunci, nu doar ca nu mi se puneau pe tava optiunile, ci erau ceilalti, adultii, care alegeau pentru mine. Simplu ca buna ziua.

Dar am crescut. Si, odata cu noul statut de "adult", m-am trezit pusa in fata unor situatii pe care nu stiam prea bine sa le gestionez si pe care voiam, ca in trecut, sa le las in grija altora, sigur ei stiau mai bine ce sa faca cu ele. Am reusit sa rezist asa o perioada, nu mi-am asumat nimic si am refuzat cu incapatanare sa ma fac raspunzatoare de vreo greseala sau de vreun regret.

Veti zice ca am fost iresponsabila. Poate. Prefer sa cred ca mi-am prelungit putin copilaria. (la o adica, vreme de cel putin inca jumatate de veac de-acum incolo o sa tot iau decizii, de ce-as fi inceput din frageda tinerete?)

Pentru ca nu putea tine la infinit, si perioada asta de negare a responsabilitatii s-a sfarsit. Daca, adolescenta fiind, nehotararea mea se raporta la a alege intre mare si munte, ciocolata si inghetata, o rochie rosie si una neagra, de ceva vreme fac fata unui alt gen de decizii. Mai nou, sunt pusa in situatia de a alege intre a face un gest sau nu, intre a spune un cuvant ce putea schimba situatia sau nu, a fi sincera sau nu, a spune adevarul sau a minti, a-mi schimba locul de munca sau nu, a face un credit sau nu. Si, desi ma confrunt de ceva timp cu ele, am in continuare o groaza infernala cand vine vorba de decizii. De fiecare data cand am de ales ma simt ca si cand intr-o parte este "binele" si in cealalta "raul".

Sa merg pe varianta care trebuie, pe cea preferata, acceptata si validata de societate? Sau sa aleg varianta care-mi convine, care ma va multumi pe mine si care ma va face fericita? Daca merg pe varianta care-mi convine mie, oare sunt egoista, oare nu ar trebui sa tin cont si de alte aspecte?

Toate aceste analize si gandul ca voi lua o decizie ce ma poate afecta pe termen lung sau, mai rau, ii poate afecta pe cei din jurul meu, fac intregul proces cu atat mai greu. Nu, nu e treaba usoara cu deciziile astea, e ca si cum as da cu banul cu privire la propria-mi viata. Si ma sperie groaznic gandul ca voi face acea alegere rea, incorecta, imorala si gresita de care m-am ferit mereu. Acea alegere pe care nu ar trebui sa o fac si care mi-ar putea schimba iremediabil cursul vietii.

Pe de alta parte, cu toate temerile si indoielile mele, in adancul sufletului stiu ca niciodata nu voi reusi sa iau decizia corecta. Din simplul motiv ca nimeni nu stie ce e corect si ce nu.

Tocmai de aceea prefer sa cred ca pe viitor imi voi trai viata in functie de alegerile bune pentru mine, nu de cele corecte. Vreau sa cred ca voi lua o decizie ghidata fiind de propriul meu sistem de valori, de ce imi doresc si de ce simt, independent de ce se intampla in jurul meu si de ce decid ceilalti cu privire la acelasi lucru.

Poate ca tocmai asta-i farmecul alegerilor pana la urma, sa nu stii ce va urma. Nu exista nicio reteta care iti garanteaza ca o alegere e corecta. Alegi sau nu. E simplu. Daca nu esti capabil, vor alege altii pentru tine sau alegerile vor veni de la sine. Si-atunci, constatarea va fi infinit mai dureroasa: nu ai ales tu drumul pe care vrei sa mergi, l-au ales ei in locul tau.

Si-n loc de "ce-ar fi fost daca alegeam cealalta varianta", te vei intreba "ce-ar fi fost daca alegeam EU pentru mine".

Asa ca am ales. Am ales sa nu fiu constransa de prejudecati si de clisee. Am ales sa ma intreb "ce-ar fi fost daca alegeam cealalta varianta".

Voi ce alegeti?

----

Textul de astazi a fost inspirat de un fragment din "La rasarit de Eden", o carte ce mi-e tare draga si pe care v-o recomand cu multa caldura.

Traducerea americana (a Bibliei, n.red.) le ordona oamenilor sa invinga pacatul si pacatul poate fi numit ignoranta. Traducerea lui King James face o promisiune in "tu il vei stapani", dand sa se inteleaga ca omul va stapani cu siguranta pacatul.

Dar cuvantul ebraic "timshel", "tu il poti stapani", iti da o posibilitate de alegere. Poate ca e cel mai important cuvant din lume. Asta inseamna ca drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru ca, daca e adevarat "il poti stapani", este tot atat de adevarat si ca "nu-l poti stapani". (.....)

Exista milioane de secte si biserici care simt ordinul "tu sa-l stapanesti" si fac totul ca sa-l stapaneasca. Si sunt alte milioane care cred in predestinare, "tu il vei stapani". Nimic din ceea ce ar putea face nu ar putea opri destinul. Dar "tu poti". Asta il face pe om maret, ii da ceva asemanator zeilor, pentru ca in slabiciunea si murdaria lui, in uciderea fratelui sau, el are totusi posibilitatea alegerii. Isi poate alege drumul, poate lupta si castiga. (....)

Si simt ca sunt om. Si simt ca omul este un lucru foarte important – poate mai important decat o stea. Asta nu inseamna teologie. Nu sunt inclinat spre divinitate. Dar simt o dragoste noua pentru acel instrument stralucitor, sufletul omenesc. Este un lucru frumos si unic in univers. Este mereu atacat, dar niciodata distrus – "pentru ca tu poti"!

(John Steinbeck, "La rasarit de Eden")