Ceva nu merge bine. Se vede de la o Poștă

Bătrână târșâită a ajunsla ghișeu și spune șoptit că are de ridicat două scrisori. Doamna de la ghișeu îi dă să semneze într-un registru. Bătrâna semnează voioasă și mă întreb cum de reușește să scrie atât de curat când corpul pare a-i tremura din fiecare încheietură. Apoi, doamna de la ghișeu întoarce registrul invers și o roagă pe bătrână să semneze într-o altă rubrica. Bătrână semnează din nou, de dată asta puțin mai greoi. Apoi doamna de la ghișeu (repet ”Doamna” pentru că așa dorea să i se spună) scoate o foaie printată și o roagă pe bătrână să semneze iar. Bătrâna șovăie și mă întreb dacă nu cumva lasă plicurile acolo. Semnează greu, primele litere, după care trage o linie luuungă de tot. Lasă pixul din mâna și dă să apuce plicurile. Iar Doamna de la ghișeu rânjește diavolește și-i întinde altă hârtie printată . O privește în ochi de parcă s-ar bucură de stupoarea clientei sale. Bătrâna oftează prelung (sau primește privirea interlocutoarei că pe un pumn în plex), apucă pixul și trage un X peste foaie, peste situație, habar n-am ce-o fi gândit. Apoi ține pixul în mână, îndreptat spre Doamna de la ghișeu, într-o încercare ciudată să alunge demonul. Abia atunci poate pune mâna pe plicuri.

A fost nevoie de 10 minute și patru semnături. Și bătrână pleacă obosită, cu capul în pământ, bombănind niște lucruri pe care nu vreau să le reproduc. Își târșâie picioarele unul după altul și în câmpul meu vizual intră Android cu pantalonii lui de trening mulați și mâinile băgate în buzunare până in străfundul pantalonilor.

E simpatic Android. Privește în jos și nu pentru că ar fi sfios, ci pentru că-i place să cântărească oamenii de la buzunar în sus. Pare că știe tot ce-i de știut despre telefoane și mă gândesc ce-ar zice oamenii de la Google dacă l-am prezența pe post de ambasador al sistemului lor de operare. N-am prea mult timp de gândit că vine și rândul nostru de penitență la ghișeu.

"Dumneavoastră aveți o scrisoare mare, nu un colet", ni se aruncă vorba-n față. Și aflăm că scrisul ilizibil de pe avizul poștal ar însemna, de fapt, nu "avizare", ci "scrisoare". Ne minunăm de cât de vânjos vorbește Doamna-cu-coletele și apoi mergem cuminți la alt ghișeu. De fapt, la mai toate scrie același lucru. Toate dau și fac de toate. Numai că, într-un joc haios pentru dumnealor, oamenii din Poștă își împart atribuțiile după cum bate vântul. Așa că aflăm că ne e hărăzit ghișeul trei, unde cică s-ar împărți scrisorile mari. La ghișeul trei însă, pe lângă scrisorile mari se iau și bani, se împart și colete speciale, se ridică și alte colete și așa mai departe.

Îmi cade privirea peste doamna care țipa mai devreme că e plimbată pe la toate Poștele. Explică acum calm cum că are de livrat în afară niște tablouri. Doar că Poșta îi cere să aibă o hârtie de la Regia Patrimoniului de Stat cum că acele tablouri nu-s de patrimoniu. Gândul asta îmi trece pe o ureche și iese pe cealaltă, în timp ce în față am o imagine hapsână a unei vânzări de mașini către un străin, iar vameșii te pun să iei de la Poliție o hârtie cum că mașina ta nu-i furată, ci e a ta. Apoi, încep să mă gândesc dacă n-o fi, totuși, corect așa. Ca patrimoniul e mai important ca mașina. Cine mai știe.

În timp ce doamna parlamentează la ghișeu, ne vine și nouă rândul. Încălzită de convorbirea anterioară, Doamna de la ghișeu, personaj cheie în povestea cu bătrână de mai devreme, ia avizul, îl privește lung, rade poznaș și se uită la noi cu ochi de măgăruș simpatic. "Dar nu v-a învățat nimeni că dacă înainte de programul de ridicare este o liniuță să nu veniți în ziua când ați primit avizul?".

Privesc tâmp ochii dumneaei și-mi trece prin cap un plan de terorist care explodează. Trece repede gândul ăsta, pentru ca Doamna se încinge la vorbă. Jur că n-am priceput nimic din ce ne-a zis, de ce nu se poate, totuși, livra un colet venit în acea zi. Mi-a rămas în urechi doar că nu se poate. Ce, unde, cine, habar n-am. Și întreb din nou ”Când putem veni, totuși, după colet?”. Și ochii Doamnei se îngustează, gură se destinde deodată și madama se regăsește într-un decor familiar. "Învățați întâi să citiți avizele și după aia întrebați-mă pe mine ce nu e bine și când se poate", auzim glasul Doamnei și ne gândim că Raiul, poate, dacă ar există pe undeva pe pământul ăsta, sigur nu-i ascuns la Poșta Română.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu poștașii. Ba chiar m-am declarat întotdeauna un fan al Doamnei care ne aduce poșta la birou, care urcă cinci etaje ale unei clădiri fără lift cu geantă de zeci de kilograme în spinare și a cărei muncă o consider impresionant de grea. Și admirația mea pentru Poșta Română nu se oprește aici. Să mergi la Poștă era, înainte, o plăcere. 

Îmi aduc aminte cum, în copilărie, mergeam la Poșta din comună cu bunică-meu, "să dea un telefon". Oamenii se salutau respectuos și așteptau Doamna Centralistă să facă legătura. Îmi plăcea la nebunie să mă uit cum înfige andrelele acelea în automatul telefonic, mutând legătură de la un telefon la altul. Am învățat atunci să respect doamna poștăriță care venea cu pensia bunicilor mei, doamna centralistă care făcea legătura la telefoane și mulți alți oameni care puteau spune cu mândrie că lucrează la Poștă. Și am continuat și astăzi să-i respect.

Dar atâta lipsa de bun-simt cât am reușit să văd într-o experiență de 30-45 de minute petrecute într-un ghișeu poștal din buricul Bucureștiului n-am mai văzut de mult. A fost ca și cum noi, doritorii de colete și scrisori, eram aruncați într-o grădina zoologică în aer liber unor animale dezlănțuite, care se isterizau la noi în fel și chip.

Cred că oamenii din Poșta Română au salarii mici (asta am înțeles că se întâmplă cu poștașii și lucrătorii obișnuiți). Mai cred și că noi, clienții cum ar veni, avem măcar așteptarea să nu plecăm bătuți de acolo, dacă nu să fim tratați frumos. Și parcă-mi vine să spun că i-aș strânge pe toți oamenii ăștia agresivi la un loc, să le înțeleg păsurile. Să-i rog să depășească momentul și să-și trateze semenii ca pe oameni și nu ca pe animale. Și-apoi, dacă nu ne-om înțelege, să le arăt ușa și să-i invit să revină la Poștă doar în calitate de clienți doritori de scrisori și colete.

În România există multă sărăcie, e adevărat. Există multe talente nedescoperite, mulți oameni huliți, care nu merită lucrul ăsta, mulți oameni care fac multe lucruri fantastice. Există multe lucruri bune, multe scuze, dar și multă nesimțire. Aici avem noi de lucrat serios. La nesimțire.

Textul meu nu e un pamflet, e o întâmplare reală pe care am povestit-o cum m-am priceput eu mai bine. Nu-mi doresc să dau în cap lucrătorilor din Poșta Română, pentru că sunt sigur că nu toți au sufletul de câine pe care l-am văzut eu astăzi expus în cuștile de la Oficiul habar-n-am-ce-număr. Și, daca e să mă gândesc bine, să înlocuim Poșta cu ANAF sau cu alte instituții de stat și sunt șanse mari ca povestea să aiba loc zilnic acolo.

Noi nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Asta e adevărata problemă a României. Nu corupția, nu delăsarea ori lipsa de patriotism. Lipsa de respect e problema.