De vorba cu Raluca Aprodu. Despre viata, lucruri pierdute si fricile noastre

Unii oameni se nasc, viseaza, adorm si se trezesc dimineata, apoi o iau de la capat doar pentru a se gandi, candva, cand le-o veni sorocul, cum au plamadit ei vise rodnice si frumoase si cum au ales sa le ignore apoi. O groaza de oameni traiesc asa. Traiesc, viseaza si mor. Nu inainte de a regreta ca nu si-au indeplinit visul ala sau celalalt.

Acesta nu e un text trist, nici pe departe. Dar e interesant cum viata, norocul, soarta ori coincidenta ne separa unii de altii nu doar prin felul in care traim, ci si prin felul cum ne tratam visurile. Pentru ca, de cealalta parte a baricadei, alti oameni isi iau visurile de mana si nu se opresc pana nu le implinesc intru totul. Despre astfel de oameni e bine sa povestesti. Nu de alta, dar poate exemplul lor ar putea fi preluat si de altii si dus mai departe, intr-o leaps? de viata care schimba oameni si destine.

Am vazut-o pe Raluca jucand in Spitalul Comunal de la Metropolis si m-am gandit ca probabil o cunosc de undeva. Habar n-aveam de unde. A trecut timpul si gandurile mele s-au amestecat intre ele si au gasit alte lucruri catre care sa zboare. Dupa cateva zile, mi-am adus aminte de acel teatru si de faptul ca mi se parea ca o cunosc de undeva pe "Cenusareasa" din piesa. Am cautat pe internet si am aflat ca o cheama Raluca Aprodu. Bun, deci n-o cunosc de undeva. Am mai cautat si am aflat ca are o poveste interesanta in spate. Si am aflat de unde o cunosteam. Din reclamele de la TV. Oare asta sa fie?

La finalul anilor 2010, Raluca era un model de succes in reclamele multor brand-uri internationale. Colinda lumea de la 17 ani si facea un lucru la care altii nici nu indraznesc sa viseze. Apoi, dintr-o data, a decis ca nu aceasta e calea ei. S-a reintors in tara si, la 24 de ani a decis sa dea la UNATC. A preferat sa faca pasi mici in cariera sa de actrita, contrar curentului care le impinge pe multe tinere actrite sa sara trepte de-a valma, sa pozeze in orice fel de ipostaza, doar-doar o pica vreun rol.

Ideea acestui interviu a venit deci simplu. Avem cu totii nevoie de exemple de bun-simt si normalitate intr-o adunatura de vremuri in care tupeul si vulgaritatea definesc prim-planul social. Iar colectia de interviuri cu oameni frumosi pe care a dezvoltat-o AvocatNet.ro e o obligatie in drumul spre normalitate pe care noi, ca publicatie, ni l-am asumat.

Asa ca astazi, aici, pe o scena virtuala in fata voastra, intr-un fotoliu cald si primitor, sta omul Raluca Aprodu. Nu actrita, nu modelul si nici Raluca-cea-de-la-TV. Un om pe care va invit sa-l cunoasteti dincolo de scena si lumini, intr-o discutie normala despre viata, lucruri pierdute si fricile oamenilor.

Cum am observat ca vietile noastre sunt adesea slefuite de frici, mi se pare un subiect suficient de potrivit pentru a intra in sufletul unui om.

Intrebare: Raluca, sa incepem cu fricile tale. Care e cel mai rau lucru care ti se poate intampla?

(Rade). Daca ma gandesc acum la ce mi se parea tragic acum un an, mi se pare o gluma. Evoluam si noi, evolueaza si fricile noastre si modul cum percepem tragedia. Dar, ca sa vorbim intr-un registru mai simplu, hai sa-ti pornim de la o afirmatie simpla. Eu iubesc animalele. Le iubesc mai mult decat pe oameni, daca e sa ne referim la specie in general.

Acum cinci ani, in viata mea a intrat Nestea, pisoiul care mi-a facut zilele mai frumoase de atunci inainte. In vara acestui an, Nestea s-a imbolnavit (de la o banala operatie de sterilizare) si oricat de mult am incercat sa fac ceva, n-am reusit sa schimb cu nimic finalitatea lucrurilor. Nestea a murit. Ce mi s-a parut foarte ingrozitor si descurajant la acel moment a fost senzatia ca sunt neputincioasa, ca oricat as fi incercat, oricat m-as fi rugat, as fi sacrificat, rezultatul ar fi fost acelasi. Uite, de senzatia asta mi-e frica. De neputinta. Cel mai rau lucru e sa nu pot face nimic real in legatura cu... nimic.

Intrebare: Si atunci incepi sa crezi in soarta, ca e o forma de acceptare a acestei neputinte? Crezi in ideea ca oamenii sunt predestinati sa ajunga undeva / sa li se intample anumite lucruri sau viata e doar un sir de coincidente stupide si atat?

Nu stiu daca in soarta poti crede vreodata pana la capat. Am avut acum cativa ani o conversatie cu un om care imi spunea ca pentru el sentimentul de vinovatie este inutil. Ca indiferent de ce faci si indiferent de cat de mult ti se pare ca gresesti fata de ceilalti sau chiar fata de tine insuti, nu are nici un sens sa te simti vinovat. Daca s-a intamplat ceva, inseamna ca a trebuit sa se intample. Undeva acolo sus ti-a fost scris sa fie asa.

Intrebare: Soarta ca un soi de explicatie buna pentru orice. :)

Da, doar ca eu nu cred ca asa stau lucrurile, de fapt. Cred ca lucrurile care ni se intampla au intr-adevar un scop, cred ca drumul nostru, de cand ne nastem si pana cand murim, este unul scris deja undeva. Cineva a scris scenariul vietii noastre, dar noi, ca actori (uite, ca folosesc un cliseu din profesia mea), decidem cum ajungem acolo. Cred ca avem de multe ori sansa sa alegem cum vrem sa fie drumul.

Asta face, de fapt, viata sa fie asa cum e. Grea si frumoasa. Pentru ca trebuie sa iti poti asuma consecintele faptelor tale. Sa stii ca ai gresit si, in acelasi timp, sa stii ca puteai face si altfel. Complicata treaba. Nu cred in regrete, ele nu te ajuta cu nimic, dar e bine sa-ti asumi responsabilitati. Chiar cred ca suntem responsabili pentru viata noastra, ca nu suntem doar niste simple marionete ale destinului. Ar fi trist sa fie altfel.

Intrebare: E ceva ce-ar trebui sa invatam din drumul asta prin viata? Sau ii traim aventura si atat?

Aventura, hmm. Aici ar prinde bine sa vedem cum o defineste DEX-ul (n.r. AVENTURÁ, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o ac?iune riscant?, primejdioas?; a se expune riscului). Pentru ca daca e asa cum cred eu, aventura inseamna risc si necunoscut. Inseamna sa-ti iei sufletul in maini si sa-l duci intr-un loc in care sa nu stie ce i se va intampla. Multi copii se joaca la priza cand sunt mici si afla relativ repede ca nu ar trebui sa repete aventura prea curand. Unii tin minte, altii nu.

Cu varsta, avem curiozitati din ce in ce mai complicate si mai multe. Iar unele nu ne arata cu adevarat lectia din spatele lor decat cu mult mai tarziu. ”Viata e plina de neprevazut“ (e o replica a unui personaj la care lucrez acum). Învatam in fiecare zi ca viata nu are esec si reusita, ci doar lectii pe care le invatam si lectii pe care le ignoram. In concluzie, din viata intelegem intotdeauna cate putin, niciodata totul. Poate ca asta e lectia, de fapt.

Intrebare: Ca tot vorbim de viata si de lectii, m-am intrebat intotdeauna de unde stii cand viata ta o ia in jos? De unde stii cand ti-ai depasit punctul maxim de potential si realizarile ulterioare sunt doar niste palide replici ale unei vieti in care au reusit lucruri extraordinare? Ai cum sa stii asta? Sau viata e genul de lucru pe care il traiesti cu speranta pana in ultima clipa, cand inchizi ochii sperand ca maine o sa fie mai bine? 

Din fericire nu stii :). Si asta e un dar de la Dumnezeu. Nu neg ca am avut momente in care am fost tentata sa ma gandesc simplu: “daca asta e tot ce pot?”. Dar aceste ganduri nu fac decat sa te arunce in groapa, alaturi de niste vecini greu de suportat: nesiguranta si deznadejdea. Si nu ajungi niciunde.

Am incercat intotdeauna sa nu ma gandesc prea mult la fricile mele. E suficient ca ele exista, ca ma incearca din cand in cand si ca de cele mai multe ori ma fac sa ma depasesc pe mine insami. Si da, nu e usor pentru nimeni, dar eu m-am luptat sa fac parte din categoria oamenilor care traiesc cu ambitia asta frumoasa ca viata va fi cel mai frumos dar.

Intrebare: Dar de la personajele pe care le interpretezi, poti invata lectii? Daca ar fi sa traiesti in pielea unuia dintre personajele pe care le-ai interpretat deja, ar fi un personaj trist? Unul contemplativ? Unul jucaus? Unul cu puteri inimaginabile?

Shaworma cu de toate. Asta ar fi. Impulsul a fost sa scriu un personaj tragic (Nastasia Filippovna din Idiotul). Dar asta e doar o forma a fiintei mele. Apoi, mai e faptul ca, in general, personajele bine scrise, personajele cu “carne” din literatura universala nu au niciodata o singura dimensiune. Asta le face interesante si ravnite. Asta le face nemuritoare. Asa si noi, actorii. Ne indragostim de personaje, dar nu le copiem pe de-a-ntregul.

Intrebare: Dar, pornind de la ideea unui personaj cu puteri extraordinare, unde le-ai folosi, in jurul tau? Ce zone din societatea noastra crezi ca sunt atat de lipsite de speranta incat doar munca unui supererou le-ar putea face sa mearga in directia cea buna?

Catwoman la propriu. Nu stiu daca are legatura cu societatea, pentru ca am inceput sa cred ca nu stiu cine este aceasta Doamna "Societate" pe care toti dam vina, ca si cum ea ar fi o doamna venerabila, fara nicio legatura cu fiecare dintre noi, care e responsabila total de vietile noastre. Aud adesea ideea ca "societatea e de vina" si mi-e oarecum clar ca am uitat ca aceasta societate este formata in primul rand din individ, din om. Poate acolo e problema. Am inteles si am vazut de multe ori ca oamenii nu mai stiu (sau nu mai vor) sa faca nimic pentru nimeni. Sunt foarte rari cei care mai gasesc o bucurie in a face ceva pentru altcineva. Pur si simplu, asa, fara sa astepte nimic in schimb.

Bucuria de-a darui ceva cuiva (nu ma refer neaparat la bani ori alte lucruri materiale), doar pentru ca poti sa o faci. Sa-ti insenineze ziua  bucuria celuilalt si sa-ti fie de ajuns ca ai avut si tu o contributie mica la ea. Crezi ca ne poate invata asta un supererou? Poate ca nu-i nevoie de ceva atat de radical. Poate trebuie sa ne consumam, sa trecem, sa-i lasam pe altii care gandesc altfel sa vina in locul nostru. Ar fi si asta o treaba de supererou. Sa stii sa te dai la o parte.

Intrebare: Ce lucruri crezi c-ar putea determina tinerii de astazi sa vina mai des la teatru? Sa fie doar concurenta altor media motivul pentru care lipsesc? Sau ideea ca teatrul e ceva invechit?

Sa stii ca nu sunt asa de sigura ca tinerii trebuie sa vina la teatru. Asta nu inseamna ca nu e minunat cand se intampla. Insa registrul lui trebuie are alte nevoi in privinta tinerilor.

Adolescentii trebuie sa fie adolescenti, sa iubesca, sa spere, sa se desparta, sa se distreze, sa inteleaga ce e cu ei pe lumea asta si sa se bucure de viata.

Da, stiu ca suna ciudat, dar imi amintesc ca la 15 ani eu nu cred ca m-am gandit vreo clipa sa merg la teatru. E adevarat ca pe vremea mea nu exista teatru independent. Acum exista si asta e minunat. Cred ca asta le-as spune. Ca teatrul nu trebuie sa fie ca mersul la biserica. Nu trebuie sa se imbrace frumos si sa stea cuminti in banca lor in timp ce oamenii mari se desfasoara pe scena. Nu. Teatru de azi este pentru tineri. Cu oameni tineri cu povesti depre tineri, cu limbaj pentru tineri. Si cred ca, macar odata, merita incercat. Nu?

Intrebare: Ok, despre tineri am vorbit, asa ca hai sa mergem putin pe repede inainte. Cand crezi ca noi, oamenii, devenim batrani? Cand ne putem pune singuri eticheta asta? Ceilalti ne-o pun cand vor ei, evident, si n-avem cum sa controlam ori sa influentam ideea. Dar noi, ca persoane, cand ne uitam in oglinda, avem unul sau cateva momente dincolo de care ne simtim batrani. Nu? Sau copilaria trebuie sa continue si poate continua la nesfarsit, cata vreme reusesti sa traiesti intr-un anumit fel?

"Sufletul omului e strans legat de cantitatea de iubire pe care o are acolo, in sufletul sau" cum spune o mare actrita in viata Raluca Aprodu. Daca vom continua sa iubim, n-o sa imbatranim niciodata (rade).

Intrebare: Si totusi, iubirea are multe forme. Iubim oameni, iubim amintiri, iubim multe. Dar viata noastra nu-i construita numai din marile iubiri de mai devreme, ci si din mici amanunte, neinsemnate, care contribuie major la buna noastra dispozitie. Daca ar fi sa te gandesti la un "ceva" din casa ta, fara de care crezi ca locul acela n-ar mai fi acasa, care ar fi el? Sau te-ai putea descurca oriunde in lume doar cu marile iubiri din inima ta?

Vezi, toate se leaga. Pe Nestea (n.r. pisoiul) o aveam de cinci ani. In cinci ani am schimbat trei case. Si in toate cele trei case m-am simtit acasa pentru ca era cu mine. Si asta cred ca e ideea. Nu ma intereseaza niciun lucru din casa mea, nu ma intereseaza nici casa in sine.

Prolog

Mie unul, Raluca mi-a dat senzatia unui om cu picioarele pe pamant. Un om care a preferat drumul greu al devenirii in locul scurtaturilor la moda pe care le ofera media de scandal de astazi. Si asta nu e deloc un lucru de ignorat. Motiv pentru care ii acordam un loc in galeria "Oamenilor frumosi" despre care iti povesteste AvocatNet.ro in fiecare weekend.

Pentru cei care vor sa o vada jucand, le recomand spectacolele "Spitalul Comunal", de la Teatrul MetropolisIluzii la teatrul Act, "Yentl" la Teatrul Evreiesc de Stat, "Yom Kippur" la Teatrul Evreiesc de Stat, "Chicago" la UNATC, "Comeddia del arte" la Godot.

Si da, inca n-am habar de unde o cunosc pe Raluca. Dar poate tocmai asta e ideea. Pe unii oameni pur si simplu ai senzatia ca ii cunosti si atat. La fel cum ajungi sa recunosti normalitatea in rarele ocazii in care o intalnesti. O recunosti si ramai uimit zile bune dupa.

Un Craciun Fericit! si spor in tot ce faceti.

Colectia de oameni frumosi este o sursa saptamanala de speranta marca AvocatNet.ro. Aici veti intalni, sambata de sambata, oamenii firesti din Romania pe care ne era dor adanc sa ii auzim vorbind - oamenii echilibrati, care impresioneaza tocmai prin normalitatea lor, intr-o lume de ”senzational” si ”extraordinar” si ”nemaipomenit”.