Oamenii mari nu pricep singuri nimic. Este obositor pentru copii sa le dea mereu lamuriri

Antoine de Saint-Exupery spunea in cartea "Micul Print" ca oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodata, si e obositor pentru copii sa le dea intruna lamuriri peste lamuriri.

Dar de ce nu inteleg adultii ceea ce ii inconjoara? Pentru ca, potrivit lui Antoine de Saint-Exupery, oamenilor mari le plac cifrele:

"Cand le vorbiti despre un nou prieten, ei niciodata nu va pun intrebari asupra lucrurilor cu adevarat insemnate. Nu va intreaba niciodata: <<Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri ii plac mai mult? Face colectie de fluturi?>> Ci intreba: <<Cati ani are? Cati frati are? Cate kilograme cantareste? Cat castiga tatal lui?>> Numai atunci ei cred ca il cunosc. Daca le spui oamenilor mari: <<Am vazut o casa frumoasa, din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis...>> ei nu sunt in stare sa-si inchipuie cum arata o asemenea casa. Lor trebuie sa le spui: <<Am vazut o casa care costa o suta de mii de franci>>. <<Ce frumoasa e!>> vor exclama atunci. (...) Asa sunt ei. Nu trebuie sa le-o luati in nume de rau. Copiii se cuvine sa fie foarte ingaduitori cu oamenii mari>".

Si ca sa va amintiti cum ii vad copiii pe adulti, in diversele lor ipostaze de zi cu zi, am extras un fragment din "Micul Print", referitor la cat de preocupati de lucruri neinsemnate sunt oamenii mari de afaceri:

Cea de-a patra planeta era locuita de un businessman. Omul acesta era atat de ocupat, incat nici nu-si inalta capul cand sosi micul print.
- Buna ziua, spuse micul print. Vi s-a stins tigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece. Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua. Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi.
Douazeci si doi si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind. Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane... nu mai stiu... Am atata treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de baliverne! Doi si cu cinci, sapte...
- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care in viata lui nu renuntase la o intrebare, de vreme ce-o pusese.
Businessmanul isi inalta capul:
- In cincizeci si patru de ani, de cand traiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decat in trei randuri. Prima oara, acum douazeci si doi de ani, cand a picat, Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot ingrozitor. Si am gresit de patru ori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt un om serios! A treia oara... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...
- Milioane de ce?
Businessmanul intelese ca nu era nici o speranta sa fie lasat in pace:
- Milioane de lucruri din celea marunte, care se vad cateodata pe cer.
- Muste?
- Ba nu, marunte si care stralucesc.
- Albine?
- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa viseze. Eu insa sunt un om serios! Nu mai am timp sa ma pierd in visari.
- Aha! Stele?
- Chiar asa. Stele.
- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Si ce faci cu stelele astea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stapanesc.
- Esti stapanul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care...
- Regii nu stapanesc. Ei <<domnesc>> peste... E cu totul altceva.
- Si la ce-ti foloseste daca esti stapanul stelelor?
- Imi foloseste ca sa fiu bogat. Ca sa cumpar alte stele, cand cineva le descopera.

<<Asta, isi zise micul print, gandeste cam ca betivanul de-adineauri.>>

Ii mai puse totusi cateva intrebari:
- Cum poate cineva sa stapaneasca stelele?
- Ale cui stele? raspunse morocanos businessmanul.
- Nu stiu. Ale nimanui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit primul la lucrul asta.
- Si e de ajuns?
- Bineinteles. Cand gasesti un diamant, care nu-i al nimanui, e al tau.
Cand gasesti o insula, care nu-i a nimanui, e a ta. Cand ai cel dintai o idee, o brevetezi: e a ta. Asa ca eu sunt stapanul stelelor, pentru ca nimeni, inaintea mea, nu s-a gandit vreodata sa le stapaneasca.
- Asta asa e, zise micul print. Si ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc si iar le socotesc, zise businessmanul.
Nu-i deloc usor. Eu sunt insa un om serios!
Micul print nu se multumi cu atat.
- Eu, daca am un fular, pot sa-l pun la gat si sa-l iau cu mine. Daca am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu insa nu poti sa culegi stelele!
- Nu, dar pot sa le depun la banca.
- Cum adica?
- Adica scriu pe o bucata de hartie cate stele am. Si pe urma, hartia asta o incui intr-un sertar.
- Si asta-i tot?
- E de-ajuns!

<<Are haz, se gandi micul print. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.>>

Cu privire la lucrurile serioase, micul print avea parerile lui, foarte deosebite de parerile oamenilor mari.
- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc in fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curat in fiecare saptamana. Caci il curat si pe cel stins. Nu se stie niciodata. Vulcanii trag folos, dupa cum trage folos si floarea mea din faptul ca eu sunt stapanul lor. Tu insa nu le esti de folos stelelor...
Businessmanul deschise gura, dar nu gasi nici un raspuns, iar micul print pleca.

<<Oamenii mari, de buna seama, sunt nemaipomenit de ciudati>>, isi spuse el cu nevinovatie, continuandu-si calatoria".