Apare, aproape zilnic, în conversații cu diverși oameni ideea că ar trebui să ne găsim drumul, ca societate. Am auzit argumente nenumărate pentru care noi, românii, suntem incapabili să mergem înainte. Și unele au sens, altele nu. Pe măsură ce te uiți, însă, în jurul tău, pe măsură ce începi să analizezi prezentul neimplicat, de undeva de deasupra (sau de sub el), începi să vezi niște lucruri greu de ignorat.
Nu cred că doar România trece prin astfel de momente dificile. Dacă asta e o alinare, atunci probabil că nu suntem singurii care traversează aceste vremuri de carton. Mai toată lumea o face. Și, nedrept poate, epoca în care omul a ajuns să aibă acces la cel mai bogat bazin de informații din istoria sa e, în același timp, o epocă în care același om, obișnuit ca niciodată până acum cu superficialitatea, se îndreaptă nu spre știință și dezvoltare personală, ci spre confort dublat de sentimentul că lumea e așa cum e și nu se mai poate face nimic.
Idolatrizăm prostia. Și nu doar prostia, că poate asta ar fi ceva rezolvabil. Închidem ochii adesea la lucruri pe care, până mai ieri, nu le-ar fi răbdat pământul. Și o facem ușor, fără vorbe, fără ne pese, măcar, de perspectivele noastre ca societate. Mai mult, considerăm șmecheri oamenii care procedează așa. Ei au un statut social. Ei merită statuie.
Și nu vorbesc aici de șpagă, violență verbală sau fizică, de cursul nefiresc al evoluției sociale a unor oameni. Nu. Toate lucrurile astea au existat întotdeauna. Există și în alte locuri. Nu suntem unici. Vorbesc despre irealul meditațiilor pentru copii de 8 ani. De nebunia medicilor care-și întreabă pacienții dacă au mașină, casă, ca deh, prețul unei intervenții chirurgicale la stat e variabil, după cum variabilă e și averea “victimei”. De boala vremurilor care au transformat sportul într-o activitate toxică. Și exemple ar mai fi multe. Dar mi-e greață să mi le amintesc.
Poate că unii oameni consideră normale astfel de situații, dar eu nu fac parte dintre ei. Nici măcar nu mai e vorba de o viață sau un viitor, e vorba despre perspectiva unor generații întregi. Generații pe care, cu atitudinea noastră placidă, lipsită de sens dacă o judeci cu adevărat, le condamnăm la neființă. Le furăm șansele dinainte de-a exista, cu adevărat.
Într-o epocă în care oameni care n-au condus niciodată alți oameni se poziționează ca lideri și vând servicii de gen, în care manageri îndoielnici devin, deodată, “coach”, poziționându-se drept antrenori ai succesului, în care trainerii sunt, uneori, oameni fără experiență practică, să te poziționezi ca deștept e o prostie. Aproape nimeni n-o mai face. Deșteptăciunea e HIV-ul zilelor noastre. Trebuie tratată, ținută în frâu, împiedicată să se multiplice și să treacă de la un om la altul. Pentru că ea, deșteptăciunea, e amenințarea supremă la un statut câștigat cu greu. Ea dărâmă statui.
Mulțimea a dinamitat, astăzi, ultimele redute ale creierului și le-a înlocuit cu niște trucuri și sfaturi citite pe internet. Au năruit, ca pe niște piese de domino înșirate pe o masă de birt, toate lucrurile care puteau duce societatea înainte. Și zic mulțimea pentru că, probabil, m-oi fi numărat și eu printre ei. Din nepăsare, cel mai probabil.
Dacă ne uităm în jur, salvarea pe care o așteptăm nu există. Nu de la alți oameni. Civismul, lucrul acela banal care, în teorie, ar trebui să ne salveze de la dezastru, e și el mâncat de aceeași rugină a cool-ismului. Pentru că, așa cum vorbeam mai sus, mulți oameni goi, lideri, coach, traineri sau membri marcanți ai unor grupuri din care doar ei fac parte, ei și-au scos în față ecusonul de spiritist civic și împing spre aceeași prăpastie și ultimele speranțe ale ultimilor oameni credincioși. Despre credința în viitor vorbesc, nu de altă credință. Pentru că aia, cealaltă, e mâncată de viermii vremurilor de apoi, sub conducerea unor oameni care aproape l-au ucis pe Dumnezeu, transformându-l într-un moș hulpav, însetat de bani și aur.
Ce-i de făcut? Ei, bine, pe societățile moderne nu le mână niciun fior adevărat. Le mână doar virale și știri îndoielnice. Le miră moartea și necazul altora. Le interesează bârfa și cancan-ul. Școala e doar o bifă, la fel ca și examenele și cursurile care trebuie trecute în CV. Am uneori senzația că mulți oameni își croiesc, în sinea lor, o viață perfectă pe hârtie, așteptând să fie remunerați pentru atingerea tuturor acelor bife. Am din ce în ce mai puțin sentimentul că-mi pot citi interlocutorii într-un interviu de angajare, pentru că unii oameni nu mint, pur și simplu gândesc deviant, unii oameni nu cer să fie șefi din prima, ei trăiesc într-o realitate în care doar șefia li se cuvine.
Habar n-am dacă fi-mea va crește să ajungă o femeie deșteaptă sau o pițipoancă. Mă mint în fiecare zi că ține de noi, ca părinți, să o îndreptăm spre calea cea bună. Spun mă mint pentru că, în realitate, mi-e din ce în ce mai clar că, urmând tiparul zilelor noastre, am putea apuca și vremuri în care pițipoancele pe care le hulim acum ar fi o formă evoluată de om. Că restul oamenilor s-ar putea plasa mult sub cunoștințele lor. De spirala asta mi-e frică.
Și nu, nu cred că mersul în alte țări e panaceul. Iar ultimii ani ne-au dovedit, cu vârf și îndesat, că prostia s-a pornit pe cucerit lumea întreagă, nu doar unele părți susceptibile de-a fi atacate rapid.
Poate că soluția ar fi să nu mai facem proștilor statuie. Măcar să ne oprim la soclu. Și să visam la vremuri în care soclul ăla, pregătit și aranjat pentru ceva, s-ar putea dovedi util într-un proiect de altă natură. Poate pentru un scaun pe care te poți așeza și poți vedea, de sus, ce se petrece în jurul tău. Unii oameni au nevoie să vadă. Fără să vorbească ori să gândească. Doar să vadă.
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (17)