Ziua care m-a omorât puțin

Asa ca am contestat decizia. Am depus la fisc o hartie prin care explicam faptul ca vorbim despre un abuz si ca ar face bine sa anuleze decizia in cauza. Am asteptat, apoi, cuminte, luni intregi, pana cand am primit raspunsul. Era un sir nesfarsit de articole copiate din Codul Fiscal si Codul de Procedura Fiscala. Iar la final mi se spunea ca aia e. Cum scrie mai sus, decizia initiala e foarte buna si ca, daca nu-mi convine, sa merg in instanta.

Asa ca am mers in instanta. A trebuit sa platesc mai multe zeci de mii de lei cautiune. N-am comentat, era normal. Trebuie sa-i arati judecatorului ca esti un om serios care actioneaza cu buna-credinta in contestarea acelei decizii, respectiv in suspendarea deciziei pana la momentul terminarii procesului.

A trecut, apoi, inca un an din viata mea. Si tot un an a trecut din viata oamenilor care-mi pusesera acea suma in spinare. Viata curgea la fel ca in trecut, doar ca unii se simteau nedreptatiti, iar ceilalti dormeau ca si cum nimic s-ar fi intamplat. Au trecut termene peste termene (in Bucuresti nu e ca in alte parti ale tarii, aici primesti termene foarte indepartate in timp unul de altul).

Am ajuns sa-mi fie frica sa trec pe langa cutia postala, de teama sa nu primesc cine stie ce alte decizii aberante. M-am gandit inclusiv ca o sa ma trezesc acuzat de cine stie ce alte ilegalitati. Si ca alti consultanti imi vor spune ca “e aiurea, dar se mai intampla, contesta decizia si o sa castigi”. N-am intervenit niciodata niciunde, cu niciun fel de presiune legata de faptul ca am fondat ori ca sunt la conducerea avocatnet.ro de mai bine de 10 ani, ca inclusiv ANAF trimite materialele scrise de noi drept informare in teritoriu. N-am folosit niciodata proiectul pe post de hartie de scutire ori inchis ochii. Nu.

Apoi am castigat procesul, in prima instanta. Judecatorul a anulat decizia, a obligat fiscul sa suspende orice operatiune de executare silita si sa plateasca zeci de mii de lei cheltuieli de judecata. M-am bucurat. Era ca si cum cineva mi-ar fi recunoscut ca, intr-o lume normala, nedreptatea nu e cea care are castig de cauza.

Au trecut saptamani de la acea hotarare judecatoreasca. Si, intr-o dimineata in care ma pregateam sa vorbesc la un curs de o zi intreaga, intr-o sala plina de oameni care se uitau la mine, am primit un sms. Era de la Banca. Tocmai ce mi se pusese poprire pe cont, cu suma pe care Fiscul spunea ca o datorez. Nimeni din sala aia n-a simtit nimic, dar in acea zi imi murise speranta.

A urmat, de atunci, un ping pong nesfarsit intre administratii financiare din sectoare diferite ale Bucurestiului, care nu recunoaste niciuna ca are obligatia sa imi ridice poprirea. Am pornit in plimbarea asta cu poprirea in mana, fara sa apelez la cunostinte, pile sau relatii, pentru ca vreau sa fac o poveste si un punct de cotitura, cel putin pentru cariera mea, din acest moment.

Poprirea de la fisc, venita in urma unui proces castigat, a ajuns, bineinteles, si la birou. Asa ca, vrand nevrand, compania mea are de ales. Ramane in vigoare contractul meu de munca, atunci plateste 1/3 din salariul meu la fisc, ca asa zice poprirea. Sau, compania mea, pentru a ma proteja, alege sa accepte ca incetam colaborarea, o vreme. Compania mea ma da afara ca sa ma protejeze.

Astazi, ca tot se apropie 1 mai, ziua muncii, eu trebuie sa-mi incetez contractul de munca de la proiectul pe care l-am fondat cu 18 ani in urma, doar pentru ca nu vreau sa le dau niciun ban hienelor de la fisc. Nu vreau. Asa ca o sa raman pe liber, o perioada, pana se rezolva situatia asta aberanta. Sigur, o sa continui sa imi fac treaba, dar ca voluntar. O sa vorbesc la fel ca si pana acum cu colegii mei, o sa ma intalnesc cu oameni, o sa imi fac planuri de viitor.

Doar ca, sincer vorbind, ziua de astazi a fost un duș imposibil pentru mine. Stii, credem de multe ori ca viata e un bloc. Ca ori o ai, ori o pierzi. In realitate, ea, viata, e ca o galeata gaurita, plina de bile. Nu mori deodata, mori de multe-multe ori. Ori de cate ori treci peste un hop, galeata mai pierde cateva bile din ea. Si, in timp, ajungi sa mergi dupa tine cu o galeata pe jumatate plina. Apoi pe sfert. Pana cand, intr-un final, bila dupa bila, pierzi tot ce era acolo.

Astazi, cand Administratia Financiara a Sectorului 2 si 3, alaturi de Directia Generala a Finantelor Publice Bucuresti m-au determinat sa imi incetez activitatea la avocatnet.ro, chiar si temporar, e una dintre zilele in care am mai murit putin. Habar n-am cate bile or mai fi in galeata aia, dar ziua de astazi ma face sa vad lucrurile intr-o alta perspectiva.

Am muncit mai bine de 3 sferturi din activitatea mea de la avocatnet.ro fara sa iau bani tocmai pentru ca am avut in cap ideea ca trebuie sa fac bine oamenilor din jur. Am pus mai presus proiectul, in multe momente, decat sanatatea si familia mea, pentru ca beneficiile lui erau palpabile. Am ajutat, in toti anii astia, mii de asociatii si fundatii care, si prin intermediul nostru, au construit si reconstruit vieti, caractere, procese, scoli, gradinite, spitale si multe altele.

Am crezut si cred inca intr-o Romanie a bunului simt. O Romanie pe care am vazut-o in multe locuri si pe care o voi sprijini pana la capat. Astazi, avocatnet.ro e una dintre cele mai mari retele sociale din Romania reala. Retele in care oameni din toate colturile tarii se ajuta unii pe altii. Astazi, avocatnet.ro face bine unui numar extraordinar de mare de romani. In fiecare minut.

Orice mi-ar face mie Fiscul, n-o sa ia asta. Din asta nu primeste nimic. Si da, chiar daca, prin aberatia fiscala ce mi se intampla, trebuie sa iau decizii care sa ma protejeze de hiene, asta nu inseamna ca nu voi continua sa cred in el si sa-l sprijin. Cand incepi un proiect, singura varianta e sa il duci la bun sfarsit. Orice piedici ar aparea in cale.

Update. 12 ore mai tarziu…

Previzibil sau nu, de cand am mentionat ieri faptul ca trebuie sa imi dau demisia de la birou pentru ca fiscul nu e in stare sa isi rezolve singur problemele, in doar cateva ore, situatia s-a remediat miraculos.

Azi dimineata, toate lucrurile erau intoarse cu 180 de grade, oamenii isi recunosteau dintr-o data greselile etc etc. Aproape ca iti venea sa crezi ca lumea e mai buna.

Doar ca lumea nu s-a schimbat. Vestea de ieri a circulat mult mai mult decat imi imaginasem eu. Au fost publicatii care au preluat stirea, oameni care m-au sunat sa ma intrebe de ajutor si multe alte lucruri de gen. Le multumesc tuturor pentru sprijinul moral si pentru mana intinsa.

Chiar daca, oficial, totul e din nou in regula, problema mea a ramas. Pentru ca ea nu era cu o poprire, cu un sistem netot, ci cu un mod de-a inghiti lucrurile. Asa ca mi-am setat audiente la Presedintele ANAF, la Ministrul Finantelor si o sa imping mai departe, prin toate parghiile, cateva lucruri care ar putea ajuta, in viitor, alti oameni aflati in situatia in care am fost eu.

Daca aveti idei de rezolvare birocratica a problemei, va rog sa imi spuneti si, daca pot sa le popularizez, o voi face cu placere. Stiu, n-o sa reusesc eu sa schimb lumea. Dar parca nici n-as sta sa ma uit la ea cum ma schimba pe mine.