La barza chioară

Până într-o bună zi, când, agasat la culme, Dumnezeu i se arată lui Bulă în vis: “Bulă, da-mi o șansă: trage-un loz!”

Ca și în multe alte probleme de viață, înțelepciunea românească are o viziune duplicitară și în legătură cu succesul.

Pe de o parte, avem etica succesului muncit: “Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”, “Cine se scoală de dimineață, departe ajunge”. În mod evident, în această versiune a succesului, atitudinea față de muncă, la pachet cu viziunea asupra lenei, joacă un rol esențial.  Acestea sunt îndeosebi proverbele pe care românul le livrează copiilor, ca parte din zestrea educațională a acestora.

Complet diferit de ceea ce discută adulții între ei. Când ai ajuns la vârsta potrivită, o lume complet diferită ți se arată. Pentru că aici își face intrarea în scenă norocul chior: “Fă-mă, mama, cu noroc, și aruncă-mă în foc”, “La barza chioară îi face Dumnezeu cuib”, “Prost să fii, noroc să ai!”. Și tot așa.

Românul are o fascinație profund invidioasă față de succesul altuia. Cu ochii geană la capra vecinului, inima românului tresaltă neplăcut la reușitele acestuia. Norocul este explicația providențială care îl scutește de a acorda credit de inspirație, inteligență, pregătire, stăruință sau dedicație, ca de altfel și orice alte calități în acest sens, altuia decât sieși.

Norocul vine ca o salvare atunci când realitatea îl presează cu vești proaste despre sine. Norocul este mâna lui Dumnezeu care înclină balanța în mod părtinitor în favoarea celuilalt. Norocul îl ajută pe român să își păstreze dramul de demnitate în fața apropiaților, să își justifice poziția de educator în fața copiilor, și, cu puțin efort, chiar și nereușita profesională în fața sefului. Norocul este adversarul perpetuu în lupta cu viața, veșnicul oponent de temut, singurul invincibil de care știe toată lumea și pe care nu-l contestă nimeni. Vorba aia: “Decât un car de minte, mai bine un dram de noroc”…

Ca să închei raționamentul, românul, de fapt, admiră munca la alții de la distanță, cum ar veni. Epitetul de “băiat muncitor” este acordat cu nițică mirare amuzată unei specii pe care romanul o știe, dar nu o place și cu care nu iese la bere. Si aici, veselia națională pune punctul pe “i”: “Hai la muncă să muncim, dă Doamne să nu găsim”.

Deși nu e foarte entuziast față de muncă, românul nu e genul care caută soluții să scape de aceasta mai repede, nu vrea, de fapt, să-și facă viața mai ușoară. Lenea românească nu este una contemplativă și nici măcar una creativă. Lenea românească este abandonul total în fața fatalității: “Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Românul nu are nici măcar curiozitatea de a încerca altfel, pentru că știe că n-o să meargă.