Odă leneșului

Iubesc lenea ca pe superba frondă a lui a fi în fața lui a face și chiar a avea.

Iubesc lenea ca pe un ultim bastion în fața invaziei lui alter asupra lui ego. Romanticii i-au spus frumos – reverie. Eu nu țin asa mult la etichete, dar o recunosc atunci când apare, și îi dau locul cuvenit în economia sfântă a timpului personal.

Iubesc leneșul, pentru că este monumental în hotărârea lui de a merge (sau mai degrabă a sta) împotriva curentului. Și nu mi-e rușine cu asta, și poate că am și de ce.

Cu mult înainte ca super-trainerii enelpiști să fi decretat că nu trebe să răspunzi mintenaș la toți stimulii care se bulucesc spre tine, leneșul deja știa că starea de bine este direct proporțională cu lucrurile pe care alegi să NU le faci.

Cu mult înainte ca firoscoase soboare de cercetători de varii naționalități să fi descoperit gaura de la covrig și efectele perverse ale muncii în detrimentul vietii, leneșul știa să navigheze cu grație printre îndatoriri mai mult sau mai puțin imperative.

Cu mult înainte ca lumea să se fi dezmeticit din mrejele periculoase ale fericirii cumpărate la magazin, leneșul știa că trebuie să renunțe la obiecte în favoarea stărilor. De bine, evident.

Cu mult înainte ca nervoșii calviniști să fi transformat relația cu Dumnezeu într-un contract, sau ca plictisitorii puritani să fi ridicat ode penibile muncii neîncetate, leneșul știa ce e bine pentru el, și se ferea de muncă precum dracu de tămâie. Vorba ceea – că dacă era munca bună la ceva, o luau boierii și pe aia…

Iubesc leneșul pentru că mi-e greu să-mi pot imagina pe vreun apostol, poet sau mare filosof muncind de dimineața până seara, pentru ca la ceas târziu în noapte să producă idei de geniu.

Și-l mai iubesc și pentru că, leneș fiind, el știe întotdeauna drumul cel mai scurt.