Despre depresie și frica de psiholog

Dintre toate motivele pentru care ar trebui să mergi la un psiholog, depresia este unul dintre cele mai importante. Mă uit în jur, printre oamenii de lângă mine care nu au tangențe cu lumea psihologiei (deși, dacă mă întrebi, toți ar trebui să avem măcar puțin tangențe cu lumea asta), mă uit printre postările de pe Facebook, mă uit prin tramvai, prin troleu, și observ că sunt încă foarte mulți care nu consideră că depresia este ceva real sau că psihologul este altceva decât clișeul clasic de om care îți citește gândurile.

Atitudinea asta generală, poate (a se citi „sper”) din ce în ce mai scăzută în rândurile tinerilor, nu este sănătoasă nici pentru societate (pentru că refuzi din start ceva despre care nu cunoști nimic, iar asta nu duce nicicând la evoluție), dar nici pentru individ. Tensiunile psihice și frustrările nu ne evită pe niciunul dintre noi, iar unii sunt mai capabili să le gestioneze singuri, în vreme ce alții au nevoie de ajutor. Desigur, când spun „capabil” nu mă refer la faptul că ceilalți nu ar fi în stare, ci la faptul că fiecare om este diferit și se cunoaște pe sine într-o mai mare sau mai mică măsură. De altfel, scopul ideal al unui psiholog este chiar acela de a te învăța să te gestionezi singur, fără ajutorul lui, adică să te cunoști mai bine decât o făceai înainte să intri în cabinetul său, adică... să fii „capabil”.

Când vine vorba despre afecțiuni serioase, cum ar fi depresia, problema este dublă: nu intervine doar stigmatul asupra psihologului, ci chiar stigmatul asupra bolii. „Lasă, că trece”, „Așa e viața, și cu bune, și cu rele”, „Ai grijă de tine și o să-ți revii”, toate aceste fraze îi fac pe cei care le spun să se simtă mai bine, să creadă despre ei că au ajutat și că ce bine au făcut că au dat sfaturi. În fapt, cuvintele astea nu înseamnă nimic pentru cineva care este în depresie și care nu poate vedea niciun fel de soluție pentru viața sa.

O persoană în depresie, indiferent câtă „grijă” va avea de ea (ce-o însemna și asta?!) tot în depresie va fi. Iar depresia nu înseamnă că nu te mai dai jos din pat cu lunile sau că plângi non-stop. Desigur, poate însemna și asta, dar de multe ori depresia este o boală funcțională: omul se duce la serviciu, iese cu prietenii (uneori, poate mai rar decât o făcea altă dată), chiar râde. Dar gândurile negative, care îl fac să nu aibă încredere în el sau în ceilalți, care îl fac să se simtă inadecvat, mic, vulnerabil, gândurile acelea nu pot fi „educate” cu sfaturi și apă rece. E nevoie de cineva care să știe cum să te abordeze, cum să te asculte, cum să te înțeleagă. Iar pentru asta, e nevoie de un psiholog.

Nu spun că prietenii sau familia care încearcă să ajute sunt inutili. Dimpotrivă, prietenii și familia sunt cele mai importante grupuri pe care le avem de-a lungul vieții. Sunt foarte importanți, fără susținerea și înțelegerea lor drumul poate fi mult mai anevoios și mai plin de hârtoape. Ce spun eu este că prietenii și familia nu sunt de ajuns. Pentru că avem cu toții trăiri, gânduri, frustrări, pe care nu știm sau nu vrem, din anumite motive, să le împărtășim cu cei apropiați nouă („Ce-o să spună despre mine?” -- sună cunoscut?).

Pentru asta este nevoie de un psiholog: știi sigur că nu o să te judece, e în meseria lui să nu o facă!