Pe avocatnet.ro găsești mii de consultanți, din diferite domenii, pe care îi poți contacta direct.
Află cum!
Pe avocatnet.ro se fac lunar mii de cereri de consultanță către consultanții înscriși.
Află detalii!
Vrei să afle și alții câte lucruri știi în domeniul tău de activitate?
Răspunde la întrebăriCâteodată, discuția despre vocație poate ajunge în sfere aproape filosofice, dar îmi doresc să rămân cât mai în concret. Așadar, concret, ce înțeleg eu prin vocație este un cumul de plăcere de a-ți face munca, de dorință de a evolua și a învăța continuu despre munca pe care o faci și de efort, uneori frate cu sacrificiul, pe care îl depui pentru ca ceea ce faci să aibă, în sine, valoare și să le aducă și celorlalți valoare.
Articolul continuă mai jos
Totuși, în ceea ce privește profesorii din țara noastră, pare că discuția despre vocație nu își are, neapărat, locul. Pentru că profesorii nu se fac profesori din vocație, ci din nevoie. Sau din lipsă de opțiuni. Sau din necunoaștere. Oricare ar fi motivele, este evident pentru oricine are ochi să vadă că sistemul nostru de învățământ are sincope nu doar la nivel administrativ, ci la cel mai de bază nivel: profesorul.
E drept că, pe de o parte, nu pot arunca toată vina asupra dascălului. E drept că dascălul nu este susținut deloc, nu este îndemnat să urmeze, chiar și după titularizare, chiar și după ani întregi de predare, nu este îndemnat, deci, să urmeze cursuri de specializare. Nu este îndemnat și nici încurajat să evolueze profesional pentru că, la o primă vedere, cum ai putea să evoluezi profesional ca profesor?! Dar asta este o falsă problematică: întotdeauna și indiferent de domeniul în care activezi poți și ar trebui să evoluezi, darămite când ești profesor...
Dar pe de altă parte, mă gândesc că un dascăl cu vocație nu are nevoie de încurajări ca să evolueze. El o face natural, din dorința de a fi mai bun, de a-și actualiza el însuși cunoștințele, de a putea răspunde la întrebările pe care le-ar putea avea elevii. Iar atunci când nu știe răspunsurile la acele întrebări, unui profesor cu vocație nu îi va fi nici greu și nici rușine să spună „nu știu”.
Dar noi nu avem profesori cu vocație, ci avem lucrători în „fabrica de modelat minți”. Lucrători care nu reușesc să ia note de trecere la examenele de titularizare pentru că, de altfel, cum ar putea, când pe ei nu îi interesează?! Și, de altfel, de ce ar vrea să ia note de trecere dacă până acum notele nu au contat la nimic? Sună cunoscut? Pentru că se întâmplă cam la fel și cu elevii lor.
Subiectul cu titularizarea reflectă întregul sistem de învățământ. De fapt, se pare că elevii sunt superiori dascălilor lor, dacă e să ne luăm după notele de la Bac, versus notele la titularizare. Dar știm noi că notele alea la Bac au fost date pe bune? Dacă profesorii care au corectat lucrările sunt dintre cei care au luat nota 2 la titularizare? Dacă profesorii ăia sunt dintre cei fără vocație?
La prima vedere, ar putea părea că această vocație despre care tot vorbesc are efecte doar pentru persoana care o are, în cazul de față, profesorul. Dar nu e deloc așa. Ea are efecte uriașe și pe termen lung în primul și în primul rând pentru elev. Lipsa vocației e periculoasă pentru că inoculează elevilor o mentalitate defectuoasă la multe niveluri, începând cu lipsa de interes față de școală și sfârșind printr-o lipsă de încredere a copilului în propriile forțe.
Mi se pare extraordinar de important de realizat faptul că profesorul are o influență uriașă asupra omuleților din fața lui. Cu toții ne amintim de cei mai slabi profesori pe care i-am avut și de cei mai buni. Oare de ce doar de ei? Pentru că unii aveau vocație, iar alții absolut deloc. Ar fi interesant de observat în noi și ce influență au avut aceștia asupra noastră, pe termen mediu și lung. Sunt destul de convinsă că răspunsurile ar clarifica mult problematica asta a vocației profesorului.
La un moment dat, și eu am vrut să mă fac profesor. Am urmat chiar și o facultate în acest sens. Am urmat și modulul psihopedagogic și am vrut să dau și examenul de titularizare. Dar am renunțat relativ repede, în momentul în care m-am izbit de nepăsarea funcționarilor publici de care depindeau dosarele noastre, ale candidaților, în momentul în care am văzut care și cum sunt coordonatorii de practică, în momentul în care mi-am dat seama că, pentru mine, profesoratul nu este o vocație.
De fapt, cred că eu am fost un caz fericit că am realizat că această slujbă nu este pentru mine. Sau, mai bine zis, că am realizat că pentru mine ar fi doar o „slujbă” și nimic mai mult. În momentul în care sistemul de învățământ pare a se situa împotriva învățării și integrării într-o societate modernă din ce în ce mai pretențioasă, rolul profesorului devine esențial. Iar dacă profesorul nu își joacă acel rol cu seriozitate, cu dedicare și, în primul rând și cel mai important, cu multă, multă, plăcere, atunci lucrurile încep să ia o întorsătură destul de tristă și de periculoasă. Și pentru profesor, și pentru elev, și pentru societate.
Citește mai mult despre editorial
Comentarii articol (1)