Să ne bucurăm, mulțumiți cã am gãsit scopul vieții

Poate sunt întrebãri pentru fiecare dintre noi, iar scopul este sã aflãm rãspunsul pentru a putea trece mai departe. Dar ce înseamnã “mai departe”? Şi dacã scopul nu este sã afli, ci sã întrebi? Tot timpul sã întrebi. Dacã astfel trecem, de fapt, mai departe, întrebând, lãrgindu-ne cunoaşterea, curiozitatea? Poate tocmai de-aia trãim mai multe vieți (bineînțeles, acceptând cã o facem), pentru a continua sã întrebãm, pentru cã poate o viațã nu ne este de ajuns pentru a întreba tot. Oricare ar fi cazul, nu facem altceva decât sã trecem prin viațã, fie cã existã alta dupã moarte sau nu, ca printr-o mare întrebare. 

Aşadar, de ce simțim, veşnic, nevoia sã parã cã ştim? De ce nu putem niciodatã lãsa o întrebare nerãspunsã, amãgindu-ne cã dacã ştim asta acum, înseamnã cã ştim tot? De fapt nu ştim nimic, nimic, cu certitudine. Sunt numai presupuneri bazate pe posibilitãți, pe aparente cunoaşteri, dar pânã şi cunoaşterile acelea pot fi, la fel de bine, false. De ce dãm întotdeauna o replicã şi ne mințim când gãsim rãspunsuri vagi la întrebãri pe care toatã lumea le-a gândit?! De ce, când noi nu ne cunoaştem nici mãcar pe noi înşine prea bine, când pare cã alții ne cunosc mai profund decât o facem noi?

Evident cã ați observat ironia discursului presãrat cu întrebãri. Şi evident cã ați încercat, în sinea voastrã, sã gãsiți nişte rãspunsuri. Ei bine, nu le aştept. Şi poate cã ar fi mai simplu sã nu le mai aştepte nimeni, ci sã ne acceptãm esența întrebãrii dinãuntrul nostru şi sã ne bucurãm de toatã priveliştea de care suntem înconjurați, trãind mulțumiți cã am gãsit scopul vieții: întrebãrile izvorâte din natura noastrã nehotãrâtã.