Uităm că suntem doar oameni

Nimeni nu face nimic bine și dacă face, sigur e ceva în neregulă cu el, dar uităm că binele, ca și răul, e în noi. Uităm că atât putem și uităm că atunci când nu putem, facem chiar mai mult. Uităm să ne mulțumim cu ce avem și vrem tot timpul mai mult, și mai mult, și altceva, fără să ne pese că viața e mai mult decât o mașină mai scumpă sau un apartament pe care nu ni-l prea permitem. Uităm că merităm mai mult și ne mulțumim doar să viețuim, fără să ne pese că viața e mai mult decât zilele de muncă sau banii pe care (nu) îi câștigăm. 

Ne lovim toată viața de „trebuie” și de „nu e altfel cum”, fără să ne gândim că, de fapt, în viața asta, nimic nu trebuie și că suntem liberi să facem orice ne place. Dar uităm și că libertatea este, în fapt, mai mult sau mai puțin o iluzie, pentru că trebuie să producem ca să viețuim. Uităm că viața e însăși un paradox și ne încurcăm în ea ca o muscă într-o pânză de păianjen. Trăim prea puțin conștienți pentru că însăși conștiența (sau conștiința?!) e dureroasă și, în puținele momente când o folosim cu adevărat, ni se arată futilitatea vieții și a (aproape) tuturor lucrurilor pe care le facem.

Dar trăim în continuare, iubim în continuare, ne trezim în continuare și uneori doare, uneori n-am vrea, uneori ne-am duce undeva, departe de lume și de alții, și am sta acolo până la finalul vieții. Chiar dacă uităm că „finalul vieții” nu e decât un altfel de a spune „până ne plictisim de noi și de singurătate”. Pentru că nu putem să trăim altfel decât cum o facem; am ales, la un moment dat, să trăim împreună sau, mă rog, poate au ales alții pentru noi, dar nu sunt decât foarte puțini dintre noi care pot trăi altfel. Și e ok așa. Asta uităm, că e ok așa.

Că e în regulă să nu ne pese câteodată, sau să ne pese prea mult alteori, e în regulă să n-avem chef în unele dimineți sau să fim prea entuziasmați în altele. E în regulă să vrem să adaptăm societatea la noi, nu să ne adaptăm noi la societate pentru că uneori societatea e dificil de integrat, cu toate principiile ei paradoxale, cu toate cerințele ei prea mari pentru niște oameni așa de mici cum suntem noi. 

Mă tot întreb de câteva zile „De ce trebuie să facem lucruri pe care le considerăm banale sau inutile?” Și răspunsul este, pe cât de nedrept, pe atât de simplu: pentru că altfel, nu avem cum să trăim așa cum o facem. Pentru că altfel nu ne-am bucura de confortul vieții pe care am ales (sau am fost împinși) să o trăim. Altfel nu am avea cum să fim funcționali într-o lume nefuncțională. Așa că încropim decizii, încropim situații, ne încropim însăși viața, pentru acele câteva momente de conștiență (sau de conștiință?) în care ne dăm seama că trăim nu ca urmare a futilității vieții, ci în ciuda ei. Trăim nu pentru că viața are, intrinsec, un scop, ci în ciuda lipsei de scop intrinsec. Așa că îi dăm noi scopuri la tot pasul. Uneori, scopurile sunt o cană de cafea bună dimineața sau un pahar de vin după o zi lungă, alteori scopurile sunt mai mari decât noi și ne acaparează. Și e în regulă, oricare dintre scopuri ar fi în oricare zi, pentru că suntem doar oameni. Și scopul e doar să trăim. Indiferent cum am alege să o facem. Noi asta uităm.

Nu suntem excepții și e important să ne dăm seama de asta rapid. Sunt mulți alții care gândesc sau simt ca noi, doar că noi nu avem acces la ei. Sau nu știm că avem. Doar dacă am vorbi despre ce ne macină... Doar dacă am avea curajul să nu ne mai pese de părerile închipuite ale celor fără chip... atunci poate ne-am găsi cu toții și am putea spune „Hei, suntem împreună în asta! Suntem împreună în Viață!”