Despre principii

Când ai un principiu, îl ai și îl susții chiar dacă situația în care el e atacat nu te privește personal. Dacă, de exemplu, principiul meu este să fie respectată libertatea de exprimare dar mă supăr și sancționez (verbal, comportamental sau oricum altcumva) pe cel care își exprimă o părere diferită de a mea, atunci nu am un principiu, sunt doar egoist și bias-at pentru că mă refer doar la libertatea mea de exprimare.

Prin principii ne mai și ascundem. Sau, mă rog... în spatele lor. "Eu am x principiu, deci nu o să fac asta!" nu înseamnă, mai degrabă, că poate ți-e teamă să faci lucrul respectiv? Sau că ți-e teamă de consecințele acțiunii respective? Din nou, nu e un lucru neapărat rău, dar nu ar fi, poate, mai corect față de tine să spui "mi-e teamă" decât să te ascunzi după o minciună împachetată frumos? Dar ce prostii spun eu aici... mereu ne ascundem după minciuni împachetate frumos și le punem nume sofisticate (principii, valori, iubire, altruism etc. etc. etc.) care să ne facă să dăm bine în ochii altora și, mai ales, ai noștri...

E drept că principiile ne pot ancora destul de mult în realitate, făcându-ne să urmăm niște pași care să ne facă să fim împăcați cu noi înșine și cu felul în care decurge viața noastră. Dar dacă această premisă e adevărată, nu cumva înseamnă că principiile sunt doar o formă de autoiluzionare?

Nu suntem excepții și e important să ne dăm seama de asta rapid. Sunt mulți alții care gândesc sau simt ca noi, doar că noi nu avem acces la ei. Sau nu știm că avem. Doar dacă am vorbi despre ce ne macină... Doar dacă am avea curajul să nu ne mai pese de părerile închipuite ale celor fără chip... atunci poate ne-am găsi cu toții și am putea spune „Hei, suntem împreună în asta! Suntem împreună în Viață!”