Dreptul UE „se opune unei reglementări naționale care autorizează creditorul să impună împrumutatului, la încheierea unui contract de credit pentru bunuri imobile rezidențiale, în schimbul unui avantaj individualizat, domicilierea tuturor veniturilor sale salariale sau asimilate într‑un cont de plăți deschis la acest creditor, indiferent de valoarea, de ratele și de durata împrumutului”, a considerat CJUE, în cauza C‑778/18, pronunțarea deciziei având loc în 15 octombrie.

Interdicția, însă, nu este una absolută, fiindcă tot CJUE a calificat, imediat, acea limitare și a spus că banca, în anumite condiții, poate, totuși, să îi impună împrumutatului, în privința unui credit imobiliar și în schimbul unui avantaj individualizat, mutarea parțială - și, mai ales, temporară - a veniturilor într-un cont deschis la banca ce a acordat împrumutul. Cu alte cuvinte, dreptul UE nu se opune unei prevederi legale interne ce îi permite băncii să îi pretindă împrumutatului mutarea veniturilor în conturile acesteia, „atunci când aceasta nu privește toate veniturile salariale ale împrumutatului, poate atinge până la zece ani sau durata contractului de credit în cauză dacă aceasta este mai mică”.

Avantaje posibile pot constitui reduceri de dobânzi sau comisioane, oferirea unor condiții de rambursare favorabile, solicitarea unor garanții mai scăzute etc.

În esență, pentru a ajunge la această concluzie, CJUE a luat în considerare atât logica impunerii mutării veniturilor la bancă (pentru a se asigura acumularea de venituri în conturi deschise la banca creditoare, acest aspect oferind certitudini suplimentare cu privire la rambursarea împrumutului - paragraful 54 din decizia CJUE), cât și protecția sporită oferită consumatorilor care contractează credite imobiliare (prin intermediul Directivei UE 17/2014). Trebuie menționat, de asemenea, că Directiva UE nr. 17/2014 le permite expres statelor membre ale UE să lase băncile să le pretindă împrumutaților într-un credit imobiliar să își mute veniturile la banca creditoare. Însă nu precizează nimic de durata sau de posibilitatea de a pretinde mutarea tuturor veniturilor. 

Ținând cont de aceste aspecte, poate fi înțeleasă mai bine decizia CJUE și faptul că aceasta nu a interzis, în mod absolut, practici precum cea de mai sus. CJUE a mai precizat, în cadrul paragrafului 56, de ce posibilitatea de a cere mutarea veniturilor împrumutatului la banca creditoare, fără limite de timp sau cu privire la tipurile de venituri. Practic, „o asemenea posibilitate oferită unui creditor este disproporționată, în măsura în care reglementarea națională în cauză nu prevede luarea în considerare a caracteristicilor împrumutului în cauză legate de valoarea, de ratele și de durata acestuia. Domicilierea pe care creditorul este astfel autorizat să o solicite împrumutatului poate, ca urmare a acestui fapt, să depășească, cel puțin în anumite cazuri, ceea ce este necesar pentru rambursarea împrumutului, pentru obținerea creditului sau pentru furnizarea unei garanții suplimentare pentru creditor în caz de neplată.”

Atenție! Decizia CJUE trebuie înțeleasă în contextul contractelor de credit privitoare la bunuri imobile. Acest lucru nu înseamnă că ea exclude raționamente asemănătoare în privința altor tipuri de credite, dar aceste lucruri nu au fost abordate, în cadrul deciziei, CJUE fiind sesizată doar cu privire la primul tip de credite, menționat mai sus. În plus, Directiva nr. 17/2014 se referă, de asemenea, la credite imobiliare.