Iubirea pleacă ultima

Nimeni nu pleacă de la premisa că ceva nu e posibil, ci cu încrederea că ceea ce te apropie de celălalt este real. Nimeni nu este nebun să plece plin de îndoială la drum, nimeni nu își planifică despărțiri sau suferință. Nimeni nu plănuiește un zbor frânt.

În mod paradoxal, iubirea și încrederea au parcursuri opuse. Încrederea e acolo de la bun început, cea mai adevărată prezumție de nevinovăție cu putință, cea mai frumoasă deschidere de care suntem capabili, cea mai solidă piatră de temelie care face posibilă intrarea în scenă, în pas de dans, a iubirii.  

Iubirea vine abia după aceea, în timp – se intuiește, se înfiripă, se așteaptă, se străvede, se construiește și crește în ritmul ei. Atinge maturitatea și se revarsă, încălzește, dă energie, curaj, aduce frumosul și binele și căldura. Vindecă, înalță și creează. Pășind frumos pe treptele făcute posibile de încredere, de reciprocitate, de valori împărtășite. Și se așează firesc în fruntea mesei la banchetul vieții.

Iubirea e mai spectaculoasă, mai fotogenică și mai prezentabilă decât cenușăreasa-încredere. Declarațiile, gesturile grandioase, endorfinele apropierii captează cu mult mai bine atenția, și consumă cu mult mai multă energie decât banala, plata, nespectaculoasa încredere. 

Din trupul încrederii mâncăm însă zilnic fără remușcări – de la mica inexactitate la marea minciună, de la primele minute întârziate cu firesc la normalizarea nepăsării, de la nerăbdare la indiferență, de la respect la derâderea celuilalt. De la intenții mărețe la realități triste. 

Încrederea se erodează și, de cele mai multe ori, suferă în tăcere, în vreme ce banchetul vieții continuă. Iar dansul iubirii se rotește acum deja periculos pe podele șubrede, sparte, tăioase. Comitem erori care ciuntesc încrederea, și ne adresăm senin iubirii  să le repare. Ne lăsăm comod, răsfățat si mai ales inconștient, în canapeaua moale a încrederii că celălalt, iubindu-ne, va sta.

Va sta deși nu ne mai cerem iertare când greșim, nu ne oprim din a face aceleași erori la infinit, nu mai avem răbdare și delicatețe, nu ne mai găsim vorbele bune și mângâierea la greu. Va sta deși deja nu mai poate împărtăși din propria umbră pentru că nu mai avem înțelegere și nici timp de el. Va sta pentru că ne iubește.

Nimic mai greșit. Iubirea rămâne, dar nu poate înlocui încrederea. Încrederea că mâine va fi mai bine. Că dincolo de vorbele grele se va cere iertarea, că dincolo de absență, răceală și înstrăinare, există reparația. Iubirea rămâne, dar încrederea nu mai e acolo. 

Și, dacă există ceva cu adevărat dureros pe lumea asta, este dansul fără speranță al iubirii fără de fundamentul încrederii. Pentru că iubirea chiar pleacă ultima. E doar o chestiune de timp până vei pleca și tu. Zborul s-a frânt.