Românii nu vor niciodată ceva – ei vor altceva. Indiferent care este realitatea sau regula sau chiar legea momentului, românii nu numai că își doresc altceva, dar și acționează în acest sens. Zice lumea că mămăliga explodează doar din an în Paște, și nu e de mirare, pentru simplul motiv că românii depun o așa mare cantitate de energie în a se opune oricărei reguli, zilnic, clipă de clipă, în așa fel încât efortul concertat de a face lucruri semnificative va cădea inevitabil pe locul doi.

Articolul continuă mai jos

Românul nu stă la coadă decât după ce și-a epuizat întreg arsenalul de pretexte de a sări rândul, de a evita complet circumstanța, de a găsi pila perfectă care să îl servească mai repede sau cu întâietate. Prin spate, preferabil. Dar sare la bătaie dacă cineva îi ia fața la aceeași coadă.

Românul nu parchează în așa fel încât să nu deranjeze vecinii de parcare, ci pentru a fi numai el avantajat, ca unic individ care contează. Românul nu parchează ca și când ar fi conștient că mai există și pietoni, care, de bună seamă, sunt de fier și pot sări gropi, trece prin bălți și circula direct pe carosabil în cazul în care întreg trotuarul este ocupat.

De muncă, ce să mai zicem – dacă era bună de ceva, o luau boierii și pe aia. Așa că atitudinea corectă este să te ferești cât poți. Am întâlnit oameni al căror unic efort creativ este destinat modurilor în care se pot sustrage de la treabă, delimita de răspundere sau dezice de sarcinile care le revin.  

Oricum, valoarea profesională cea mai de preț a românului este vechimea. Nu eficiența, nu creativitatea, nu consecvența sau loialitatea pentru locul de muncă. Românul are drepturi de neclintit pe simpla bază a faptului că se deplasează zilnic la un loc de muncă unde nu neapărat face mare lucru, mai și chiulește din când în când, bârfește și fură rechizite, face ciubucuri personale sau dă marfă peste gardul fabricii.

Statul român își tratează contribuabilii cu taxe numeroase și disproporționate. Angajatorul român, nedreptățit de stat, dă mai departe palma non-cristică către proprii angajați care la rândul lor se răzbună pe el prin calitatea discutabilă a muncii, prin chiul și furt. 

Atunci când vinde ceva, românul este posesorul celui mai performant și de preț bun din univers, pe care îl prețăluiește excesiv din cauză că are valoare, nu-i așa, sentimentală.  Atunci când cumpără ceva, același individ va vrea reduceri, rate și amânări la plată, scutiri de taxe și bonusuri. 

Cu aceeași naturalețe cu care se descalță la el acasă, românul face ravagii în locurile publice – parcuri, mijloace de transport, săli de spectacol, clădiri publice. Strică, mâzgălește, murdărește, găurește, ruinează, rupe, dislocă sau chiar fură de-a dreptul. Arde cu bricheta, taie cu briceagul, care-cum.

Românul râde gros de cei care se aliniază regulilor, și îi suspectează de prostie, dar se indignează la fel de zgomotos dacă altcineva îi produce vreun neajuns  prin același tip de nerespectare a regulilor. 

Sustragerea de la plata taxelor este și ea un soi de sport național, ai cărei premianți se mai duc din când în când la pușcărie, dar nu suficient cât să producă vreun efect educativ într-o populație care admiră activ șmecheria în detrimentul muncii. Populație care, la rândul ei, lucrează la negru iar apoi se indignează că nu sunt bani pentru spitale sau școli. Mersul la biserică ca să nu fii prins cu mâța-n sac este destul de comun, așa, ca o paranteză spiritual-haioasă.

Jocurile de noroc, pariurile sportive sau de oricare fel ar fi ele, loteriile, concursurile cu premii, campaniile de reduceri de prețuri, black fridays – consumă multă imaginație și energie, disproporționat de multă prin comparație cu cea destinată interesului față de muncă, spre exemplu. Mirajul câștigului fără efort, al norocului chior, este redutabil.

În încheiere, desigur, există și o Românie care vrea să învețe, să muncească și să construiască pentru comunitate, naționalitate sau posteritate. O Românie făcută din oameni corecți și inimoși, care o contrazice pe cea a celor cu dublă măsură, și o contrabalansează eficient. Întrebarea care mă obsedează este cum ar fi dacă la un moment dat ocaua aia mică ar deveni ocaua mare. Citește mai mult despre editorial, aurelia dinu