Rezistența la schimbare este un feeling foarte prost cu care faci cunoștință cam pe la adolescență, când încerci pentru prima dată să propui schimbări în gospodăria părintească – fie că propui un animal de companie, fie o mobilă nouă, fie un program diferit de al celorlalți membri ai familiei sau vrei să adopți un nou stil vestimentar. Deși tu știi exact că părinții tăi te iubesc, și că argumentele tale în favoarea schimbării sunt valide, tot nu vei putea integra fără uimire rănită refuzul pe care îl vei întâmpina. Moment în care vei înțelege, pe pielea ta, ce înseamnă să nu ajungă să ai dreptate. Deși aparent nimic nu e diferit, relația ta cu lumea e pe punctul de a se schimba complet.

Articolul continuă mai jos

Deși cu toți ne dăm mari experimentatori, flexibili și deschiși la nou, adepți ai căii nebătute, exploratori și deschizători de drumuri, în realitate adaptabilitatea ne scade remarcabil de curând în viață, pentru a se opri aproape definitiv în jur de 40 de ani, când cei mai mulți dintre noi devin iritabili la nou. Extrem de rari sunt aceia care își mențin în continuare apetitul pentru diferență, pentru nemaiîncercat. Așa că nu e de mirare că marile descoperiri științifice și marile mișcări revoluționare sunt generate de oameni tineri.

Până și schimbările altora ne enervează, ne irită, ne pun să reflectăm, să replicăm, să adaptăm. Și chiar să schimbăm la noi înșine câte ceva, deși în fundul sufletului nu dorim decât să fim lăsați în pace. Dacă vecinul de la doi s-a apucat de fitness, iar acum arată competitiv, va trebui să facem și noi ceva, dar nu înainte de a-i adresa în gând niscai urări de bine, nu-i așa?

Avem oroare de necunoscut, privim cu suspiciune noutatea și nici nu dorim să experimentăm. Dorim formule de succes, garanții și modele infailibile -  ca să stăm liniștiți, feriți de întrebări, îndoieli,  emoții sau griji. Dorim ca mediul înconjurător să ne arate cum, să ne zică ce, să ne pună în operă metode, să ne dea răspunsuri clare și mai ales valabile pe termen lung. Că doar nu ne repezim așa, cu capul înainte, la orice fel de stimul. Poate și pentru că rareori avem curiozități suficient de apăsătoare în așa fel încât să genereze ieșitul din sfânta rutină.

Da, de acord – stabilitatea, predictibilitatea, consecvența sunt valori extrem de necesare unui trai de calitate. Dar, să fim cinstiți, și lenea psihică e mare, ca dealtfel și frica. Nu de alta, dar prea puțini dintre cei cu tabieturi, dichis și ore fixe își economisesc energia pentru a crea vreo operă filosofică sau a descoperi cura vreunei boli devastatoare. Majoritatea beneficiarilor rutinei zilnice – același drum spre casă, aceleași telefoane cu aceiași prieteni, aceeași emisiune obosită la tv, același post de radio în mașină, aceeași friptură la restaurant – sunt doar atât – niște beneficiari pasivi ai unei rutine zilnice.  

Fără a face apologia răzgândelii și a haosului, un pic de mișcare, schimbare, efort de adaptare la nou, curiozitate și, de ce nu, curaj, fac parte dintr-o rețetă de viață suficient de variată cât să ne putem utiliza capacitățile latente. Până și conversația cu prietenii este mai plăcută dacă ai noutăți. Ieși de câte ori poți din rutină, contrazice-te pe tine însuți din când în când, surprinde-te făcând ceva diferit doar pentru a-ți pune la treabă spiritul ludic sau umorul. Nu ai nimic de pierdut, în orice caz nu prin comparație cu nestrămutatul plictis al rutinei. Gaston Bachelard ne zice, pe bună dreptate, că oamenii se caracterizează fix prin lucrurile ne-necesare pe care le fac... Citește mai mult despre editorial