Zambiti, va rog!

Iarna aceasta nu am mai vazut stelute de gheata pe geamuri. Nu am mai simtit mirosul puternic de brad, desi l-am impodobit alaturi de familie.

Si pentru prima oara mi-a parut rau ca zambesc.

Remarcasem de mai bine de doi ani ca, daca zambesti, nu neaparat unui  strain, raspunsul non-verbal va fi unul de respingere. De parca zambetul ar fi un fel de virus. Si poate ca eu am ramas inca la incenta copilariei, cand un suras era inceputul unei prietenii.

Insa sa va spun cateva vorbe despre cei care m-au facut sa regret ca zambesc. De fapt, sunt doar doua personaje.

Primul este multimea de necunoscuti. Cei care isi incrunta sprancenele, se stramba sau chiar vorbesc urat atunci cand le surazi doar pentru simplul fapt ca asa simti in acel moment.

Cel de-al doilea e personaj notoriu. Se crede atat de important incat i-as face cadou cate un bold in fiecare zi. Isi plangea singuratatea cand a strambat din nas, privind cadoul facut de prieteni. E cel care a intrebat strident: "De ce zambesti?" cand ii uram linistit "La multi ani!". Si nu a inteles ca zambetul meu era doar un salut de "bine te-am gasit."

Si iata cum, inconjurata de colinde si urari de bine pentru noul an, am regretat ca zambesc atat de des.

Insa nu voi renunta. Pentru ca inca mai am alaturi prieteni care stiu ca un zambet inseamna de-a dreptul liniste si iubire. Si lor trebuie sa le multumesc. Pentru zambetul atasat prajiturii primite aproape zilnic, fara vreun motiv anume. Pentru momentul cand mi s-a spus ca am cel mai frumos zambet cand dorm. Pentru surasul cu care m-ai intampinat cand vedeam din pat cerul atat de senin... Si pentru zambetul rusinat al colindatorilor cand tata ii invita fortat la masa de sarbatori.

Si sa nu uit de batrana din statia de autobuz. Pentru ca si-a scos zambetul la plimbare.

Zambiti, va rog!